Teologie și filosofie la Jean-Luc Marion

Studii

Teologie și filosofie la Jean-Luc Marion

NICOLAE TURCAN

Filosof sau teolog?

S

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

pecialist în Descartes1, gânditor curajos şi original, care îmbină reflecţia teologică şi rigoarea fenomenologică într-o operă monumentală, Jean-Luc Marion este discutat astăzi de către filosofi şi teologi deopotrivă. Reprezentant de marcă al direcţiei numită, iniţial, peiorativ, „turnanta teologică a fenomenologiei franceze”2 – de fapt, „cea mai importantă gândire filosofică contemporană privitoare la creştinism şi religie”3 – Jean-Luc Marion readuce în discuţie Revelaţia creştină, unicitatea ei teologică şi relevanţa ei fenomenologică, alăturându-se altor reprezentanţi de excepţie ai gândirii creştine franceze contemporane: Michel Henry, Jean-Yves Lacoste, Jean-Louis Chrétien, Rémi Brague etc.4.

1 A scris cinci cărţi despre părintele filosofiei moderne: JEAN-LUC MARION, Sur l’ontologie grise de Descartes. Science cartésien et savoir aristotélicien dans les Regulae, Vrin, Paris, 1975; JEAN-LUC MARION, Sur la théologie blanche de Descartes. Analogie, création des vérités éternelles, fondement, PUF, Paris, 1981; JEAN-LUC MARION, Sur le prisme métaphysique de Descartes. Constitution et limites de l’onto-théo-logie dans la pensée cartésienne, PUF, Paris, 1986; JEAN-LUC MARION, Questions cartésiennes, vol. 1: Méthode et métaphysique, PUF, Paris, 1991; JEANLUC MARION, Questions cartésiennes, vol. 2: Sur l’ego et sur Dieu, PUF, Paris, 1996. 2 DOMINIQUE JANICAUD, Le Tournat théologique de la phénoménologie française, Éditions de l’Éclat, Combas, 1991. Această denumire a fost considerată greşită de către unii comentatori tocmai în baza faptului că „turnanta teologică” avansează pe calea deschisă de Husserl, în a cărui fenomenologie se pot citi dezvoltările ulterioare ale lui Lévinas şi Marion, vezi THOMAS FINEGAN, „Is the Compatibility of Jean-Luc Marion’s Philosophy with Husserlian Phenomenology a Matter of Faith?”, Yearbook of the Irish Philosophical Society (2009), pp. 134-138. Anul de apariţie al „turnantei” este considerat 1961, anul morţii lui Merleau-Ponty şi, mai ales, al apariţiei cărţii lui Lévinas, Totalitate şi infinit, după cum este argumentat în BERNARD MARIE, „Le «tournant théologique» de la phénoménologie française?”, Recherches Philosophiques 2, (January 1, 2006 2006), p. 49. 3 IOAN I. ICĂ JR, Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis, Sibiu, 2008, p. 40. 4 Cf. MIHAIL NEAMŢU, „Jean-Luc Marion – arhitectonica unei gândiri”, în JEAN-LUC MARION, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică, trad. MIHAIL NEAMŢU, cuvânt înainte de Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2000, p. 138.

72

Oricât de contrariantă ar fi opera lui atât pentru discursul teologic, cât şi pentru cel filosofic5, ea oferă deschideri pentru ambele domenii, facilitând dialogul dintre filosofie şi teologia creştină. În primul rând, Jean-Luc Marion este contrariant pentru teologi: considerat fie „conservator”6, fie prea critic faţă de nume ce constituie pentru Biserica Romano-Catolică repere indepasabile (precum Toma din Aquino şi Karl Rahner, de exemplu), Marion se foloseşte de fenomenologie, un discurs greu accesibil celor mai mulţi cititori de teologie7, se inspiră din teologia apofatică ortodoxă (Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Grigore de Nyssa) şi din gânditori protestanţi (Luther, Kierkegaard, Barth)8; şi, cu toate că vorbeşte teologic şi profund despre Biserică şi euharistie, o face folosindu-se de un limbaj dificil, care angrenează „sfârşitul metafizicii” şi conversaţia cu Nietzsche, Heidegger, Derrida, Lévinas etc.9. În al doilea rând, Marion este contrariant şi pentru filosofi, datorită originalităţii sale şi angajamentului teologic: în timp ce exersează strălucit depăşirea gândirii heideggeriene se foloseşte de comentarii lungi la textele biblice10, propune lărgirea fenomenologiei prin descrierea unor fenomene noi, fenomenele saturate – în care ceea ce ni se oferă este în exces faţă de conceptele noastre preliminare –, şi reconsideră reducţia transcendental-fenomenologică pentru a o înţelege, în mod radical, ca reducţie la donaţie, avansând fenomenologic dincolo de Husserl şi Heidegger.

Studii

TEOLOGIE ȘI FILOSOFIE LA JEAN-LUC MARION

Întâlnirea O întrebare se cere pusă mai întâi, fiindcă ea angajează neînţelegerea lui Marion de către teologi: cum am putea să-l abordăm pe Marion în câmpul teologiei, de vreme ce el însuşi a declarat că, neavând studii de teologie, nu se înţelege pe sine ca teolog, ci ca fenomenolog?11 Şi o a doua, care decurge din aceasta: care sunt raporturile dintre filosofie şi teologie în gândirea lui Marion?12 Răspunsurile nu sunt uşor de dat, cu atât mai mult cu cât fenomenologul francez a ajuns „să ofenseze pe reprezentanţii ambelor discipline”13, fiind înţeles de către unii ca fiind prea îndatorat teologiei (Derrida şi Janicaud), de alţii prea filosof, discuţiile configurând opinia paradoxală că scrierile sale ar fi, în acelaşi timp, prea teologice şi prea puţin teologice14. Semnificativă este neînţelegerea lui Marion de către reprezentanţi ai filosofiei analitice. Vezi CHRISTINA M. GS„Being and God: a systematic approach in confrontation with Martin Heidegger, Emmanuel Levinas, and Jean-Luc Marion”, Comparative and Continental Philosophy 4 (2012). 6 Cf. RUPERT SHORTT (ed.), God’s Advocates: Christian Thinkers in Conversation (Eerdmans, Grand Rapids, 2005, p. 16. 7 Vezi NICHOLAS COFFMAN, „Jean-Luc Marion’s Theology of Eucharistic Presence”, Seminary of Saint John’s University, Collegeville, Minnesota, 2008, p. 25. 8 Vezi REINHARD HÜTTER, „God Without Being: Hors-texte, by J L Marion, 1991; review essay”, Pro Ecclesia 3, (March 1 1994), p. 239. 9 Ibidem, p. 243. 10 Ibidem. 11 Întrebare pusă şi în RUPERT SHORTT (ed.), God’s Advocates, p. 150. 12 Un prim răspuns, în trei părţi, a oferit Christina Gschwandtner: (1) teologia se raportează la filosofie precum gândirea iubirii la Pascal faţă de metafizica lui Descartes; (2) filosofia tratează despre posibilitate, în vreme ce teologia vorbeşte despre actualitate; (3) evidenţa orbitoare a iubirii lui Dumnezeu se transformă într-un nou tip de apologetică. CHRISTINA M. GSCHWANDTNER, „A New ‘Apologia’: the Relationship between Theology and Philosophy in the Work of Jean-Luc Marion”, The Heythrop Journal 46 (2005), p. 301 sqq. Primele două răspunsuri ţin de delimitarea dintre cele două, pe când cel de-al treilea privilegiază întâlnirea dintre teologie şi filosofie. În continuare, vom încerca să îmbogăţim răspunsul tocmai prin apelul la întâlnirea şi delimitarea dintre cele două discipline. 13 Ibidem, p. 300. 14 Situarea în extreme a lui Marion poate fi continuată: fenomenologia sa este prea creştină şi prea negativă, fără 5

73

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

CHWANDTNER,

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

Studii

Nicolae Turcan

Să observăm că influenţele teologice rămân indiscutabile, că temele sale majore sunt împrumutate din corpusul dionisian, că în scrisul său adeseori categoria „ortodoxiei” funcţionează „autoritativ şi, în acelaşi timp, apofatic”, că influenţa Sfinţilor Părinţi şi apelul la scrierile lor sunt întotdeauna prezente15, la fel cum prezente sunt şi exegezele sale la textele Scripturii. S-ar putea adăuga şi faptul că istoria dogmelor şi patristica îi sunt familiare (de exemplu, Marion condamnă erezii precum dochetismul şi modalismul16, arianismul, monofizitismul, monotelismul17), că citatele din Părinţii răsăriteni sunt numeroase şi că el însuşi recunoaşte că se ocupă de teologie: vorbind despre importanţa temelor inaugurale discutate în Idolul şi distanţa pentru dezvoltarea ulterioară a gândirii sale, Marion recunoaşte în trecere faptul prezenţei teologiei în cercetările sale „de istorie a filozofiei, de teologie sau de fenomenologie”18. Nu în ultimul rând, să remarcăm şi că, în măsura în care este influenţat şi scrie despre Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Grigore de Nyssa şi Fericitul Augustin, o separaţie simplistă între teologie şi filosofie este la fel de dificilă pentru Marion ca şi pentru cei pomeniţi mai sus19, mai ales că teologia şi filosofia au deja în comun faptul că „nu pot înainta niciun pas fără o tradiţie care să le susţină”20. De aceea e nevoie de o concesie definitivă: deşi neteolog în sensul clasic al termenului21, Jean-Luc Marion se ocupă cu teme teologice şi o face în deplină cunoştinţă de cauză, de aceea ar trebui să recunoaştem că are o angajare dublă, „în adevărul Revelaţiei şi metoda filozofiei”22. Odată recunoscută această situare teologică şi filosofică deopotrivă, Marion trebuie tratat în cheie dublă, fenomenologică şi teologică23, fiindcă temele ambelor domenii se îmbină şi se susţin unele pe altele; a rămâne la polemica exclusivistă „sau teologie, sau fenomenologie” înseamnă a deturna atenţia de la gândirea lui24 şi a nu înţelege de fapt despre ce este vorba. Uneori, teologia pare scopul gândirii sale, mai ales în perioada cărţilor aşa-zise „de teologie” (Idolul şi distanţa şi Dumnezeu fără fiinţă), alteori lucrurile stau tocmai dimpotrivă. De exemplu, strategia pe care Marion o alege în Idolul şi distanţa este aceea pe care Sf. Ap. Pavel o foloseşte în discursul către atenieni (FA 17, 16-34): regăsirea situării teologice, dispunerea tactică şi răsturnarea crucială a discursului. În termenii lui Marion, aceste momente reprezintă trecerea prin mărcile metafizicii pentru a le citi idolatria, dar şi pentru a le releva necesitatea distanţei iconice. Trecerea decurge oarecum arbitrar de la Nietzsche şi Hölderlin, la Sf. Dionisie Areopagitul, dialogând cu Heidegger, Lévinas şi Derrida. Această metodă pare a fi, aşa cum am subliniat privitor la „ocolul” din cuvântul înainte la traducerea conţinut real posibil; hermeneutica nu este destul de fenomenologică. Vezi TAMSIN JONES, A Genealogy of Marion’s Philosophy of Religion: Apparent Darkness (Indiana Series in the Philosophy of Religion), Indiana University Press, Bloomington & Indianapolis, 2011, p. 131. 15 Aceste observaţii îi aparţin lui RUPERT SHORTT (ed.), God’s Advocates, p. 19. 16 JEAN-LUC MARION, Idolul şi distanţa, trad. TINCA PRUNEA-BRETONNET, DANIELA PĂLĂŞAN, control ştiinţific de Cristian Ciocan, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 109. 17 RUPERT SHORTT (ed.), God’s Advocates, p. 17. 18 JEAN-LUC MARION, Idolul şi distanţa, p. 11. 19 Cf. TAMSIN JONES, A Genealogy of Marion’s Philosophy of Religion, p. 6. 20 JEAN-LUC MARION, Idolul şi distanţa, p. 18. 21 În ciuda acestei afirmaţii, există opinii care îl consideră pe Marion „teolog catolic de vârf al generaţiei sale (the leading Catholic theologian of his generation)”, MARK DOOLEY, „Marion’s Ambition of Transcendence”, în IAN LEASK, EOIN CASSIDY (ed.), Givenness and God: Questions of Jean-Luc Marion, 2nd edition, Fordham University Press, New York, 2005, p. 190. 22 MIHAIL NEAMŢU, „Crucea vizibilului”, p. 142. 23 S-a spus despre Marion că practică o „teologie fenomenologică”, vezi ALEXANDER COOKE, „What saturates? JeanLuc Marion’s phenomenological theology”, Philosophy Today 48, 2 (2004). De asemenea, denumirea de „turnantă teologică a fenomenologiei” trimite la sintagma inversă, cea de „fenomenologie teologică”. În pofida acestor întâlniri, trebuie să păstrăm distincţia dintre cele două, aşa cum o face şi Marion. 24 TAMSIN JONES, A Genealogy of Marion’s Philosophy of Religion, p. 3.

74

românească a cărţii Idolul şi distanţa, strategie generală a lui Marion, în care se dezvăluie raportul dintre teologie şi filosofie. Teologia constituie punctul de plecare, prin asumarea Revelaţiei, dar şi punctul de sosire, prin argumentarea în favoarea apofatismului, cu toate că drumul parcurs cuprinde momente diferite din punct de vedere filosofic. Un alt exemplu constă în cărţile lui de fenomenologie pură, în care intenţiile lui Marion vizează filosofia, contribuind la depăşirea lui Husserl şi Heidegger şi formularea unei fenomenologii radicale bazate pe donaţie. Dar şi aici teologia rămâne activă, prin referinţe biblice şi exemple, însă ea funcţionează la prima vedere doar ca ajutor pentru exemplificarea acestei noi fenomenologii, oferind modele de fenomene care pot fi luate în discuţie (cu drept deplin) în limbaj şi metodă fenomenologică. Statutul pur al fenomenologiei nu îi dă acesteia vreun drept de a decide asupra semnificaţiilor teologice ale fenomenelor preluate din teologie, ci doar asupra apariţiei lor25. Fenomenologia lui Marion este „«saturată» de teologie”26, „motivată teologic”, fără a ieşi din metodologia fenomenologică a lui Husserl, cu care rămâne compatibilă27, chiar dacă o depăşeşte. De aceea trebuie recunoscută cu egală îndreptăţire atât prezenţa teologiei în scrierile fenomenologului Jean-Luc Marion, precum şi faptul că filosofia nu lipseşte defel din meditaţiile sale teologice. Oricât ar părea de puţin deocamdată, această scurtă concluzie, uşor inexactă prin egalitatea pe care pare a o pune între cele două domenii, rămâne un reper important la începutul drumului nostru.

Studii

TEOLOGIE ȘI FILOSOFIE LA JEAN-LUC MARION

Delimitarea Teologia şi filosofia sunt la Marion legate „în mod natural” una de cealaltă, iar în opinia unui comentator teologia decurge din analizele sale fenomenologice şi hermeneutice28. Trebuie subliniat că, dacă lucrurile ar sta cu adevărat astfel, atunci am avea o logică tare, în care teologia ar constitui concluzia unor silogisme cu premise fenomenologice. Apologia nu numai că ar fi la ea acasă, dar şi-ar da măsura ei cea mai înaltă. În opinia noastră legătura nu este chiar atât de constrângătoare logic în cazul lui Marion, dat fiind saltul credinţei, care este mai mult sau mai puţin decât rezultatul unor inferări logice şi mai degrabă o primire de către om, prin fenomenul saturat, a unor conţinuturi care nu au fost anticipate de silogism. Oricum, important este că deşi legate între ele, teologia revelată şi filosofia rămân bine demarcate, iar fenomenologul francez păstrează cu rigurozitate distincţia: nicio analiză fenomenologică nu poate ajunge până acolo unde pătrunde meditaţia teologiei revelate, singura în măsură să preia ştafeta după ce limitele gândirii sunt stabilite cu onestitate. O cenzură teologică a fenomenologiei este pusă aici în joc şi, în loc să-i limiteze potenţialitate, îi stabileşte graniţele între care ea poate rămâne independentă şi eficace, ferind-o de căderea în vreun fel de ancilla theologiae. Cercetările de fenomenologie trebuie să rămână independente, chiar atunci când au relevanţă pentru subiectele teologice29. Cu toate că există concepte în fenomenologia lui Marion care au o utilitate teologică, aşa cum se întâmplă chiar cu cel de donaţie, faptul Vezi ROBYN HORNER, Jean-Luc Marion: a theo-logical introduction, Ashgate Pub. Co, Burlington, VT, 2005, p. 121. 26 Opinia îi aparţine lui Emmanuel Falque, apud TAMSIN JONES, „Counter-experiences: reading Jean-Luc Marion, edited by Kevin Hart (Notre Dame, Indiana: University of Notre Dame Press, 2007) ix + 478 pp.”, Modern Theology 24 (2008), p. 310. 27 THOMAS FINEGAN, „Is the Compatibility of Jean-Luc Marion’s Philosophy with Husserlian Phenomenology a Matter of Faith?”, p. 149. 28 Aceasta este o opinie exprimată în VICTOR E. TAYLOR, „A Conversation with Jean-Luc Marion”, Journal for Cultural and Religious Theory 7, 2 (2006), p. 1. 29 Cf. BRIAN ROBINETTE, „A Gift to Theology? Jean-Luc Marion’s ‘Saturated Phenomenon’ in Christological Perpective”, The Heythrop Journal 48 (2007), p. 87.

75

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

25

Studii

Nicolae Turcan

nu trebuie pus sub semnul trădării30, nici nu înseamnă că teologia ar trebui să constituie originea lor, ori concluzia31. Fenomenologia, în particular, şi filosofia, în general, trebuie să accepte că există adevăruri care n-au sens decât în măsura în care se acceptă că sunt primite prin Revelaţie32. Exemplul teologiei trinitare este elocvent pentru a demonstra că Treimea se află „atât în afara prizei fenomenologiei, cât şi a metafizicii”33. În replică, teologia va accepta că fenomenologia operează cu concepte care nu sunt întotdeauna relevante teologic, ceea ce conduce la concluzia că buna demarcaţie dintre filosofie şi teologie trebuie menţinută. În consecinţă, în opinia lui Marion, o sintagmă precum cea de „filosof catolic” este o contradicţie în termeni, fiindcă, vorba lui Heidegger „nu există mai multă filosofie catolică decât matematică protestantă”34, de vreme ce filosofia şi teologia trebuie separate35. Filosofia trebuie să fie de calitate, să recunoască înălţimea teologiei – o înălţime defel facilă36 – şi să încerce să progreseze în credinţă37. Această distincţie nu înseamnă însă refuz al uneia de către cealaltă, ele fiind legate prin tema iubirii38. A impune limite ideologice între filosofie şi teologie – de tipul neutralităţii teologice a criticii în modernitate şi ateismului metodologic al reducţiei fenomenologice39 – şi a neglija cultura teologică înseamnă în primul rând a nu înţelege ideile unor filosofi importanţi. De asemenea, potrivit lui Marion, în epoca sfârşitului metafizicii cantonarea în termeni de filosofie transcendentală, laicitate şi raţionalitate este caducă, ideologică şi, prin urmare, iraţională. Nu se poate vorbi, pe de o parte, de filosofie ca fiind universală şi a priori şi, pe de altă parte, de teologie ca fiind empirică şi regională. Distincţia reală care ar trebui astăzi făcută ar trebui să ţină cont de mai multe criterii, precum de zonele teoretice ale cercetării, tipul de text pe care se lucrează, tipul de experienţă întâlnit acolo şi care necesită o hermeneutică40. Păstrând delimitările între teologie şi filosofie, nu se poate totuşi trece cu vederea că o parte din meditaţiile lui Marion

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

„…atestă o surprinzătoare convergenţă analogică – peste diferenţa de contexte culturale – între ascetica şi mistica patristică şi fenomenologia radicală actuală. […] Ca atare, ele pot fi citite şi ca un strălucit şi binevenit comentariu filozofic şi teologic care explicitează în sens fenomenologic intuiţiile tradiţiei patristice clasice (Sfântul Maxim Mărturisitorul) şi ale neopatristicii ortodoxe contemporane (părintele Dumitru Stăniloae)”41. 30 „Legătura cu teologia nu […] este trădare, denaturare sau «teologizare» a gândirii filosofice…” GEORGE REMETE, Fiinţa şi credinţa, vol. 1: Ideea de fiinţă, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 261. 31 JEAN-LUC MARION, „Remarques sur l’origine philosophique de la donation (Gegebenheit)”, Les études philosophiques 1, 100 (2012), p. 116. 32 JEAN-LUC MARION, „Le phénomène érotique”, interviu de LAURENCE DEVILLAIRS, Études 399, 11 (2003), pp. 483494. 33 JEAN-LUC MARION, Étant donné. Essai d’une phénoménologie de la donation, 4e édition corrigée et augmentée, PUF, Paris, 2013 (1997), p. 190/204; trad. rom.: JEAN-LUC MARION, Fiind dat. O fenomenologie a donaţiei, trad. MARIA CORNELIA ICĂ JR, prezentare de Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2003. În continuare, paginile din traducerile româneşti vor fi date după cele din ediţiile franceze, despărţite printr-o bară oblică. 34 JEAN-LUC MARION, La rigueur des choses. Entretiens avec Dan Arbib, Paris, Flammarion, 2012, p. 284. 35 Iată ce scria Heidegger despre Kierkegaard: „Kierkegaard nu vedea alte probleme decât cele pe care le întâlnea în cadrul propriei reflecţii: el era teolog şi se situa în sfera credinţei, aşadar în mod principial în afara filozofiei. În plus lucrurile «stau altfel azi»”. MARTIN HEIDEGGER, Ontologie. Hermeneutica facticităţii, trad. CHRISTIAN FERENCZFLATZ, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 68[30]. 36 JEAN-LUC MARION, „Le phénomène érotique”, p. 492. 37 JEAN-LUC MARION, La rigueur des choses, p. 285. 38 Vezi MIHAIL NEAMŢU, „Crucea vizibilului”, p. 173. 39 JEAN-LUC MARION, „Le phénomène érotique”, p. 492. 40 JEAN-LUC MARION, La rigueur des choses, pp. 253-254. 41 IOAN I. ICĂ JR, „«Toate cele văzute se cer după cruce»”, în JEAN-LUC MARION, Crucea vizibilului. Tablou, televi-

76

Filosofia rămâne expertă în întrebări, răspunzând la o întrebare printr-o altă întrebare, în travaliul ei de aprofundare a subiectului42, în timp ce teologia oferă fenomene care merită analizate fenomenologic. Marion rămâne în orizontul distincţiei pe care o făcea Heidegger atunci când afirma că „Pentru credinţa creştină originară, filozofia este o nebunie”43, dar nu refuză dialogul dintre ele. Delimitate după domenii şi metode, ambele au drepturi depline, şi le regăsim dialogând în paginile scrise de Marion. În consecinţă, după cum observa un comentator44, în ciuda polemicilor care declară întâlnirea dintre teologie şi fenomenologie imposibilă şi inadecvată tocmai datorită faptului că teologia se ocupă cu transcendenţa, iar fenomenologia cu imanenţa, dimensiunea teologică este legitimă fiindcă, prin Întrupare, Dumnezeu nu mai reprezintă o chestiune de transcendenţă, ci şi de imanenţă. Dacă teologia metafizică, adică teologia filosofiei, nu rezistă unei reducţii fenomenologice, fiindcă nu se ocupă cu ceea ce se donează, teologia revelată este ea însăşi manifestare şi se oferă ca manifestare a apariţiilor, minunilor, faptelor istorice, de aceea intră, până la un punct, adică în măsura în care se fenomenalizează, în competenţa fenomenologiei. Nu este mai puţin adevărat că fenomenalitatea revelaţiei poate impune o lărgire a conceptului de fenomen, fiindcă implică paradoxul, evenimentul şi saturaţia.

Studii

TEOLOGIE ȘI FILOSOFIE LA JEAN-LUC MARION

Justificarea filosofică a unui demers teologic

ziune, icoană – o privire fenomenologică, trad. MIHAIL NEAMŢU, postfaţă de Mihail Neamţu, Deisis, Sibiu, 2000, p. 11. 42 JEAN-LUC MARION, „La modernité sans avenir”, Le Débat 4, 4 (1980), p. 54. 43 MARTIN HEIDEGGER, Introducere în metafizică (Paradigme), trad. GABRIEL LIICEANU, THOMAS KLEININGER, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 18 [9]. 44 SHANE MACKINLAY, Interpreting excess: Jean-Luc Marion, saturated phenomena, and hermeneutics (Perspectives in Continental Philosophy), Fordham University Press, New York, 2010, pp. 36-39. 45 JEAN-LUC MARION, Idolul şi distanţa, p. 12. 46 Ibidem, p. 13. 47 Ibidem, p. 12.

77

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

În prefaţa la traducerea românească a cărţii Idolul şi distanţa, Marion pune teologia în prim plan, explicând, într-un mod oarecum surprinzător, că a avut nevoie de „un ocol destul de lung prin istoria filozofiei”45 pentru ca problema teologică a numirii lui Dumnezeu să nu fie redusă doar la o „sfântă polemică” faţă de metafizică, într-o „luptă ideologică dezastruoasă”46, în care se se afirme brutal sărăcia raţiunii umane şi bogăţiile patristicii. În climatul contemporan al depăşirii metafizicii, era nevoie de o clarificare filosofică a termenilor şi datelor problemei, în aşa fel încât terenul să fie degajat de resturile gândirii metafizice care atrăgeau după sine, în chip de consecinţă, moartea lui Dumnezeu. Abia un travaliu dificil de depăşire filosofică a metafizicii, ar fi putut justifica şi o teologie care să reziste celor două momente ale nihilismului postmodern, moartea lui Dumnezeu şi sfârşitul metafizicii. Marion va executa acest ocol pornind de la studiile sale asupra lui Descartes – Sur l’ontologie grise de Descartes [Despre ontologia gri a lui Descartes] (1975), Sur la théologie blanche de Descartes [Despre teologia albă a lui Descartes] (1981), Sur le prisme métaphysique de Descartes [Despre prisma metafizică a lui Descartes] (1986), Questions cartésiennes [Întrebări carteziene], vol. 1 (1991) şi vol. 2 (1996) –, trecând prin fenomenologie – Réduction et donation [Reducţie şi donaţie] (1989), Étant donné [Fiind dat] (1997), De surcroît [În plus] (2001) şi, am putea adăuga aici şi Certitudes négatives [Certitudini negative] (2010) – şi ajungând la gândirea iubirii pe care o va considera anterioară fiinţei înseşi – în Le phénomène érotique [Fenomenul erosului]47. Aceasta a fost calea pozitivă a răspunsului său, fiindcă în L’idole et la distance [Idolul şi distanţa] (1977) şi Dieu sans l’être [Dumnezeu

Studii

Nicolae Turcan

fără fiinţă] (1982) – cărţi considerate a constitui „un proiect hristologic”48 – Marion urmase un drum negativ, influenţat de destrucţia nietzscheano-heideggeriană şi diferenţa/diferanţa derrideene. De altfel, această cale pozitivă a fenomenologiei donaţiei se va rotunji odată cu revenirea la teologie, în volumul Au lieu de soi [În locul sinelui] (2008), o carte despre Fer. Augustin. Finalul prefeţei sale la traducerea românească pare să ateste importanţa şi urgenţa răspunsului teologiei sale, chiar după ocolul filosofic. În felul acesta filosofia ar constitui un miez argumentativ necesar al unui demers teologic cel puţin în intenţie, dacă nu întotdeauna în realizare: „… graba unei cărţi de tinereţe atestă măcar că nu trebuie şi că nu putem să aşteptăm, că nu avem nici răgazul, nici justificarea să amânăm pe mai târziu lungul ocol şi greaua înaintare spre iminentul Hristos, care stăruieşte şi ne cheamă. Iar Hristos – care rosteşte Cuvântul pentru că se rosteşte ca fiind Cuvântul – aşteaptă de la noi o «slujbă cuvântătoare» (Romani 12, 1). Trebuie să slăvim Logosul prin cuvânt”49.

Această afirmaţie poate fi interpretată teologic: pentru Marion, scopul gândirii fenomenologice ar consta în dimensiunea apologetică pe care ar deschide-o, teologia constituind adevăratul punct de fugă al demersului uman, ocupând, prin Revelaţie, locul cel mai înalt într-o ierarhie valorică. Chiar dacă această concluzie este forţată, fiindcă în alte locuri Marion va susţine puritatea deplină, non-teologică, a fenomenologiei sale, trebuie să recunoaştem că o asemenea direcţie apologetică este destul de prezentă în scrisul său. În definitiv, pe orice cale te-ai angaja în fenomenologia lui Marion, există mai devreme sau mai târziu suficiente deschideri care duc către Dumnezeu, către teologie.

Teologia revelată vs. teologia raţională Teologia pentru Jean-Luc Marion are mai multe sensuri, dintre care importante sunt două: sensul revelat (teologia) şi sensul metafizic (teologia)50. Teologia revelată „nu se confundă în nimic (en rien)” cu teologia raţională sau metafizică, ci se opune acesteia „aşa cum Revelaţia Înţelepciunii Cuvântului (Révélation de la Sagesse du Verbe) se opune înţelepciunii lumii (la sagesse du monde)”51. Ca gânditor postheideggerian, care asumă moartea metafizicii, Marion rămâne consecvent în afirmarea eminenţei Revelaţiei, criticând totodată teologia raţională, pe care o consideră o metaphysica specialis, nedemnă în fond de apelul Revelaţiei lui Hristos şi atinsă la rândul ei de sfârşitul metafizicii. Această critică dezavuează şi opinia lui Heidegger că teologia ar fi o ştiinţă ontică52. Un alt exemplu de critică se referă la teologia care se reîntoarce la Toma din Aquino, după Revoluţia franceză, în timpul pontificatului Papei Leon al XIII-lea: este vorba despre o teologie care tinde „să constituie o specie de ideologie filosofico-teologică a Bisericii Catolice”53. Or teologia, consideră gânditorul PETER JOSEPH FRITZ, „Karl Rahner Repeated in Jean-Luc Marion?”, Theological Studies 73 (2012), p. 320. JEAN-LUC MARION, Idolul şi distanţa, p. 14. 50 Cf. JEAN-LUC MARION, Dieu sans l’être, 2ème éd., Quadrige/Presse Universitaire de France, Paris, 1991 (1982), p. 197. 51 JEAN-LUC MARION, Étant donné, p. 122/145. 52 JEAN-LUC MARION, Dieu sans l’être, p. 102. 53 JEAN-LUC MARION, La rigueur des choses, p. 290. Rămâne întrebarea dacă nu cumva tocmai scrisul lui Toma favorizează aceste interpretări ideologice, de esenţă politică. Andrew Louth a subliniat că chiar modul în care sunt înţelese virtuţile este la Toma politic, deosebindu-se de accentul mult mai practic, ascetic al lor la Sf. Maxim Mărturisitorul. Vezi ANDREW LOUTH, „Virtue Ethics: St Maximos the Confessor and Aquinas Compared”, Studies in Christian Ethics 26 (2013), pp. 362-363.

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

48 49

78

francez, trebuie să fie liberă de raţiune, fiinţă şi moralitate54, pentru a se păstra în orizontul Revelaţiei. Influenţat de tradiţia Răsăritului creştin, în special de Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Marion ajunge prin felul în care înţelege apofatismul să privilegieze pentru teologie sensul de doxologie, de rugăciune de laudă55. Marion mărturiseşte că se arată interesat de teologie fiindcă, asemenea filosofiei, ea se ocupă cu paradoxuri, ceea ce o face „atât de fascinantă, atât de logică, atât de serioasă”56. Felul în care înţelege teologia îmbină influenţele culturale cu fidelitatea faţă de tradiţia Bisericii, influenţa patristicii răsăritene rămânând notabilă. Să remarcăm şi influenţa culturală, care trimite la „plăcerea textului” a lui Roland Barthes: Teologia oferă cea mai mare plăcere, care nu este cea a textului, ci aceea a transgresării sale. Cuvintele sunt depăşite de către Cuvântul-Hristos. Scrisul teologic se hrăneşte din tăcere şi se desfăşoară în distanţa care separă şi uneşte scriitorul cu Hristosul despre care vorbeşte. Scriitorul nu scrie despre ceea ce ştie şi cunoaşte, ci despre ceea ce primeşte şi îl depăşeşte, despre ceea ce el însuşi nu stăpâneşte57. Teologia autentică este însă cea revelată, ea reclamă depăşirea textului către referentul Hristos58, abandonul teologului pentru care vorbirea despre Dumnezeu se transformă în vorbire a lui Dumnezeu însuşi59, presupune apostolicitate şi sfinţenie60 şi recunoaşte ca singur progres, progresul în sfinţenie61. De aceea a vorbi despre teologie ştiinţifică înseamnă a rămâne la teologie, adică la sensul ei metafizic, or Marion crede tocmai dimpotrivă că teologia nu are „nicio caracteristică ştiinţifică”62 în măsura în care presupune sfinţenia. Să remarcăm că ponderea sfinţeniei în teologie trimite la modul în care Părinţii Bisericii au înţeles teologia ca „pătimire pentru Dumnezeu”63, rugăciune64, viaţă eclezială, sfinţenie şi îndumnezeire.

Studii

TEOLOGIE ȘI FILOSOFIE LA JEAN-LUC MARION

Scurte concluzii Deşi fără studii de teologie, Jean-Luc Marion este un foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi, Tradiţiei Bisericii şi patristicii greceşti şi latine, mişcându-se cu dezinvoltură prin istoria dogmelor pentru a lua apărarea ortodoxiei, a critica ereziile şi a apela la argumente din Părinţi în maniera practicată de teologie. Filosofia şi teologia rămân distincte în metode şi intenţie, Marion însuşi refuzând sintagma de „filosof catolic”, deşi nu putem nega faptul că avem de-a face cu un catolic care face filosofie. Nu de puţine ori, filosofia contribuie prin argumentele pe care le angajează la întărirea unor poziţii teologice, acţionând în mod apologetic. Cf. VICTOR E. TAYLOR, „A Conversation with Jean-Luc Marion”, p. 2. Cf. FLORIN CRÎŞMĂREANU, Analogie şi hristologie: studii dionisiene şi maximiene, prefaţă de George Bondor, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014, pp. 277-282. 56 JEAN-LUC MARION, La rigueur des choses, p. 160. 57 JEAN-LUC MARION, Dieu sans l’être, p. 9. 58 Ibidem, p. 208. 59 Ibidem, p. 203. 60 Ibidem, p. 219. 61 Ibidem, pp. 221-222. 62 Ibidem, p. 227. 63 SF. GRIGORE DE NAZIANZ, Cele 5 cuvântări teologice (Dogmatica), trad. DUMITRU STĂNILOAE, Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 12-13; cf. CLAUDIO MORESCHINI, Istoria filosofiei patristice, trad. ALEXANDRA CHEŞCU et al., Polirom, Iaşi, 2009, p. 546. 64 „Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”, scria Avva Evagrie Ponticul. EVAGRIE PONTICUL, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, trad. DUMITRU STĂNILOAE, ediţia a IV-a, Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 102-127., paragraful 60, p. 112 54

79

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

55

Studii

Nicolae Turcan

Marion distinge cu grijă teologia revelată de teologia raţională, pe aceasta din urmă considerând-o metafizică, şi subliniază de mai multe ori autenticitatea teologiei revelate. Discursul teologului trebuie să presupună Revelaţia, progresul în sfinţenie şi depăşirea metafizicii prin apelul la rugăciune, viaţă eclezială şi comuniune prin iubire cu Sfânta Treime. Aceasta nu anulează posibilitatea apologiei, ci dimpotrivă, o hrăneşte, fiindcă rolul teologului este şi acela de a transforma kerigma apostolică în argumente pentru cei care încă nu cred. Am putea conchide că, prin felul în care întâlneşte şi delimitează filosofia şi teologia, Marion articulează o nouă apologetică65, inspirată de discuţiile filosofice contemporane şi influenţată de Tradiţia creştină. O apologetică filosofică, postmetafizică, în care teologia şi filosofia se disting şi se întâlnesc cu o firească naturaleţe.

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

REFERENCES COFFMAN, NICHOLAS, „Jean-Luc Marion’s Theology of Eucharistic Presence”, Seminary of Saint John’s University, Collegeville, Minnesota, 2008. COOKE, ALEXANDER, „What saturates? Jean-Luc Marion’s phenomenological theology”, Philosophy Today 48, 2 (2004), pp. 179-187. CRÎŞMĂREANU, FLORIN, Analogie şi hristologie: studii dionisiene şi maximiene, prefaţă de George Bondor, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014. DOOLEY, MARK, „Marion’s Ambition of Transcendence”, în IAN LEASK, EOIN CASSIDY (ed.), Givenness and God: Questions of Jean-Luc Marion, 2nd edition, Fordham University Press, New York, 2005, pp. 190-198. EVAGRIE PONTICUL, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, traducere de DUMITRU STĂNILOAE, ediţia a IV-a, Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 102-127. FINEGAN, THOMAS, „Is the Compatibility of Jean-Luc Marion’s Philosophy with Husserlian Phenomenology a Matter of Faith?”, Yearbook of the Irish Philosophical Society (2009), pp. 133-149. FRITZ, PETER JOSEPH, „Karl Rahner Repeated in Jean-Luc Marion?”, Theological Studies 73 (2012), pp. 318-338. GRIGORE DE NAZIANZ, SF., Cele 5 cuvântări teologice (Dogmatica), traducere de DUMITRU STĂNILOAE, Anastasia, Bucureşti, 1993. GSCHWANDTNER, CHRISTINA M., „Being and God: a systematic approach in confrontation with Martin Heidegger, Emmanuel Levinas, and Jean-Luc Marion”, Comparative and Continental Philosophy 4 (2012), pp. 164-165. GSCHWANDTNER, CHRISTINA M., „A New ‘Apologia’: the Relationship between Theology and Philosophy in the Work of Jean-Luc Marion”, The Heythrop Journal 46 (2005), pp. 299-313. HEIDEGGER, MARTIN, Introducere în metafizică (Paradigme), traducere de GABRIEL LIICEANU, THOMAS KLEININGER, Humanitas, Bucureşti, 1999. HEIDEGGER, MARTIN, Ontologie. Hermeneutica facticităţii, traducere de CHRISTIAN FERENCZ-FLATZ, Humanitas, Bucureşti, 2008. HORNER, ROBYN, Jean-Luc Marion: a theo-logical introduction, Ashgate Pub. Co, Burlington, VT, 2005. HÜTTER, REINHARD, „God Without Being: Hors-texte, by J L Marion, 1991; review essay”, Pro Ecclesia 3, (March 1 1994), pp. 239-244. ICĂ JR, IOAN I., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Deisis, Sibiu, 2008. ICĂ JR, IOAN I., „«Toate cele văzute se cer după cruce»”, în JEAN-LUC MARION, Crucea vizibilului. TaCf. CHRISTINA M. GSCHWANDTNER, „A New ‘Apologia’: the Relationship between Theology and Philosophy in the Work of Jean-Luc Marion”, pp. 308-311. 65

80

81

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

blou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică, traducere de MIHAIL NEAMŢU, postfaţă de Mihail Neamţu, Deisis, Sibiu, 2000, pp. 5-11. JANICAUD, DOMINIQUE, Le Tournat théologique de la phénoménologie française, Éditions de l’Éclat, Combas, 1991. JONES, TAMSIN, „Counter-experiences: reading Jean-Luc Marion, edited by Kevin Hart (Notre Dame, Indiana: University of Notre Dame Press, 2007) ix + 478 pp.”, Modern Theology 24 (2008), pp. 309-311. JONES, TAMSIN, A Genealogy of Marion’s Philosophy of Religion: Apparent Darkness (Indiana Series in the Philosophy of Religion), Indiana University Press, Bloomington & Indianapolis, 2011. LOUTH, ANDREW, „Virtue Ethics: St Maximos the Confessor and Aquinas Compared”, Studies in Christian Ethics 26 (2013), pp. 351-363. MACKINLAY, SHANE, Interpreting excess: Jean-Luc Marion, saturated phenomena, and hermeneutics (Perspectives in Continental Philosophy), Fordham University Press, New York, 2010. MARIE, BERNARD, „Le “tournant théologique” de la phénoménologie française?”, Recherches Philosophiques 2, (January 1, 2006 2006), pp. 45-54. MARION, JEAN-LUC, Dieu sans l’être, 2ème éd., Quadrige/Presse Universitaire de France, Paris, 1991 (1982). MARION, JEAN-LUC, Étant donné. Essai d’une phénoménologie de la donation, 4e édition corrigée et augmentée, PUF, Paris, 2013 (1997). MARION, JEAN-LUC, Fiind dat. O fenomenologie a donaţiei, traducere de MARIA CORNELIA ICĂ JR, prezentare de Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2003. MARION, JEAN-LUC, Idolul şi distanţa, traducere de TINCA PRUNEA-BRETONNET, DANIELA PĂLĂŞAN, control ştiinţific de Cristian Ciocan, Humanitas, Bucureşti, 2007. MARION, JEAN-LUC, „La modernité sans avenir”, Le Débat 4, 4 (1980), pp. 54-60. MARION, JEAN-LUC, La rigueur des choses. Entretiens avec Dan Arbib, Paris, Flammarion, 2012. MARION, JEAN-LUC, „Le phénomène érotique”, interviu realizat de LAURENCE DEVILLAIRS, Études 399, 11, 2003, pp. 483-494. MARION, JEAN-LUC, Questions cartésiennes, vol. 1: Méthode et métaphysique, PUF, Paris, 1991. MARION, JEAN-LUC, Questions cartésiennes, vol. 2: Sur l’ego et sur Dieu, PUF, Paris, 1996. MARION, JEAN-LUC, „Remarques sur l’origine philosophique de la donation (Gegebenheit)”, Les études philosophiques 1, 100 (2012), pp. 101-116. MARION, JEAN-LUC, Sur l’ontologie grise de Descartes. Science cartésien et savoir aristotélicien dans les Regulae, Vrin, Paris, 1975. MARION, JEAN-LUC, Sur la théologie blanche de Descartes. Analogie, création des vérités éternelles, fondement, PUF, Paris, 1981. MARION, JEAN-LUC, Sur le prisme métaphysique de Descartes. Constitution et limites de l’ontothéo-logie dans la pensée cartésienne, PUF, Paris, 1986. MORESCHINI, CLAUDIO, Istoria filosofiei patristice, traducere de ALEXANDRA CHEŞCU, MIHAI-SILVIU CHIRILĂ, DOINA CERNICA, Polirom, Iaşi, 2009. NEAMŢU, MIHAIL, „Jean-Luc Marion – arhitectonica unei gândiri”, în JEAN-LUC MARION, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică, traducere de MIHAIL NEAMŢU, cuvânt înainte de Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2000, pp. 137-173. REMETE, GEORGE, Fiinţa şi credinţa, vol. 1: Ideea de fiinţă, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2012. ROBINETTE, BRIAN, „A Gift to Theology? Jean-Luc Marion’s ‘Saturated Phenomenon’ in Christological Perpective”, The Heythrop Journal 48 (2007), pp. 86-108. SHORTT, RUPERT (ed.), God’s Advocates: Christian Thinkers in Conversation, Eerdmans, Grand Rapids, 2005.

Studii

TEOLOGIE ȘI FILOSOFIE LA JEAN-LUC MARION

Studii

Nicolae Turcan

TAYLOR, VICTOR E., „A Conversation with Jean-Luc Marion”, Journal for Cultural and Religious Theory 7, 2 (2006), pp. 1-6.

Abstract NICOLAE TURCAN, Theology and philosophy at Jean-Luc Marion Jean-Luc Marion is an outstanding representative of “the theological turn of French phenomenology”, his work comprising phenomenological analysis, as well as rich references to Christian theology, to Scripture and Tradition, to the Fathers of the Church and the teachings of Faith. Discussing the relations between theology and philosophy in the work of Marion, this text shows that for Marion, the two meet in a fruitful dialogue, even if they are well demarcated by method and horizon. This demarcation can go through theology itself, which is divided into rational theology, regarded by Marion as a metaphysical figure and therefore outdated, and revealed theology, the only one that can reveal the genuine dimension of theology. The following pages will try to show that Marion practices a philosophical and postmetaphysical apology where both areas find their usefulness and are strictly demarcated.

Tabor, nr. 1, ianuarie, 2016

KEYWORDS: phenomenology and theology, revealed theology, rational theology, metaphysics, apologetics

82