Raluca Ciortea, ”Destinos intelectuales en España: Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia y George Uscătescu” (Cáceres, Universidad de Extremadura, Servicio de Publicaciones, 2014)

de Navarra este un fapt real şi totodată cadrul (Prolog) pentru declanşarea povestirilor din Heptameron; pensiunea Vauquer din Balzac este un topos romanesc ce aparţine prin toate datele sale experienţei senzoriale a scriitorului. Autoarea a trebuit, aşadar, să administreze probedocument care însă, fiind incluse în literatură, îşi schimbă statutul, chemând la o interpretare legată de naraţiune şi potenţialul expresiv al acesteia. Tot aşa, constatând că cronotopul nu înseamnă doar localizare, static vorbind, ci şi deplasare, a trebuit să ţină seama de miezul unor povestiri şi de miza lor, care este călătoria. Iar călătoria are un sens propriu (include aventura sau necesitatea deplasării) şi un sens figurat (călătoria iniţiatică). Cronotopul include astfel sfera spiritualizată şi sfera cunoaşterii de sine. Acest parcurs al gândirii autoarei către o tot mai largă cuprindere a semnificaţiilor în ceea ce numeşte cronotop face ca ultimele capitole, despre Marguerite Duras („Cronotopul trimite la o matrice spaţio-temporală care condiţionează discursul şi traduce o viziune anume a diegezei fictive.” p.30, trad. n.) şi Sorin Titel („[...] cronotopul este un sistem [...] care generează propriul său model al realităţii ficţionale construite prin el.” p. 30, trad. n.) să difere sensibil de primele. O diferenţă care, credem, nu se datorează numai schimbării de paradigmă (literatură modernă şi postmodernă), ci şi deplasării centrului de interes al exegezei. Altfel, abordarea se menţine în aceleaşi coordonate şi merită să cităm câteva rânduri referitoare la Lunga călătorie a prizonierului: „Cronotopul călătoriei schiţează un timp şi un spaţiu confuze, de fapt un non-timp şi un non-spaţiu care traduc o criză, deoarece condamnatul nu cunoaşte reperele spaţio-temporale şi nici reperele identitare. [...] Cronotopul călătoriei este construit aici după reguli răsturnate: el creionează o criză identitară a cărei devenire psihologică lipseşte.” (p. 198, trad. n.) Scrierile menţionate sunt trecute prin grile de lectură care presupun o temeinică pregătire teoretică. Cartea este incitantă, solicitantă, densă. Elena Ghiță

RALUCA CIORTEA, DESTINOS INTELECTUALES EN ESPAÑA: ALEXANDRU BUSUIOCEANU, VINTILĂ HORIA Y GEORGE USCĂTESCU, CÁCERES, UNIVERSIDAD DE EXTREMADURA – SERVICIO DE PUBLICACIONES, 2014, 128 P. Sub aspect cultural, adesea se uită faptul că exilul presupune o transmutare a unei sensibilități într-un eu descentrat, scos din coordonatele sale native. Se vorbește mult despre dimensiunile spațiului nativ, despre ce e adoptat sau adaptat și despre ce aduce cu sine devenirea într-o altă cultură. Însă puntea de legătură dintre toate aceste elemente de o intensă complexitate este adesea șubredă, tranziția ca atare este umbrită de punctul de destinație, iar produsul artistic finit este preferat „traducerii” sale întru existență. Un argument puternic pentru importanța procesului de tranziție în literatura exilului ne oferă volumul Destinos intelectuales en España, apărut la prestigioasa editură a Universității din Extremadura, semnat de tânăra hispanistă Raluca Ciortea. Scris direct într-o spaniolă barocă și abil articulată, studiul servește revelării tranziției spre condiția exilului în cazul lui Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia și George Uscătescu, nume care au ajuns să capete notorietate în peisajul literaturii spaniole postbelice. Pentru cititorul spaniol, studiul este o invitație la cunoaștere a unor sensibilități care și-au găsit sălaș în spațiul castilian. Pentru cititorul român, însă, cartea Ralucăi Ciortea este o radiografie in extenso a unor traume încă prea puțin cunoscute, a unor cauterizări demne de rezistența spiritului românesc în fața adversității. 281

Asemenea spiritelor creatoare pe care le analizează, cercetătoarea nu se sfiește să își creeze un profil analitic al exilului românesc în spațiul spaniol. Plecând de la o premisă fundamentală – aceea a exilului ca mit și realitate, Raluca Ciortea mizează pe o analiză în descendență structuralistă, de situare a creației lui Busuioceanu, Horia și Uscătescu în interiorul macro-mitului exilului, dar și a multiplicării acestuia sub formă de diamant, mergând până la definirea ambivalentă a exilului ca interior și exterior în opera autorilor studiați. Exilul dual și deseori paradoxal pe care autoarea îl identifică îi permite și o lectură intens filosofică a autorilor supuși atenției critice. Pe filieră fenomenologică, se ajunge la o etapizare textuală a mitului exilului, expus în triada physis – auto-physis – pseudo-physis, gândită de Roland Barthes. În acest punct își găsește Raluca Ciortea terenul fertil: exilul devine un purgatoriu instabil, un hinterland mobil între doi poli culturali care fixează limitele sistemului sondat. Analiza virează spre poststructuralism și deconstrucție, introducând și conceptul de habitus al lui Pierre Bourdieu, spre configurarea unui peisaj textual dominat de descentralitate și fragmentare creativă. Numeroasele pagini de analiză textuală conturează un portret al Ralucăi Ciortea ca stilisticiană de înaltă ținută, care scoate la suprafață nuanțe neașteptate și stabilește conexiuni culturale definitorii pentru înțelegerea operei autorilor studiați. Numai un spirit hermeneutic înnăscut este capabil de conturarea unei dialectici între litera lui Busuioceanu și penelul lui El Greco, unite în spiritul bizantin exilat, dar și de probare a înrudirii cu sensibilitatea lui Vicente Aleixandre. Cercetătoarea identifică la Busuioceanu drumul de întoarcere în patrie prin scris, reconstruind mitul dacic în spațiul spaniol printr-o ruptură a formei; conținutul devine esențial, transmis prin intermediul epifanismului generator de metafore care potențează adevărul dur al exilului. În cazul lui Vintilă Horia, Raluca Ciortea identifică „exilatul prin excelență” nu numai într-o minuțioasă analiză a capodoperei Dumnezeu s-a născut în exil, dar mai ales tot prin legătură cu figura lui El Greco, cu precădere în romanul Un mormânt în cer, scris direct în spaniolă, unde exilul atinge statutul de metafizică novatoare în gândirea umană. O viziune cosmică a exilului este prezentă și în lirica lui George Uscătescu, presărată de referințe atente la spațiul românesc. Acestea sunt explorate minuțios de cercetătoare, care utilizează resorturile semioticii pentru a descoperi felul în care contopirea dintre semnificat și semnificant generează metaforic eul poetic scindat de trauma exilului. Îndrăzneț și riguros, volumul Ralucăi Ciortea conturează o valoroasă poetică a exilului românesc în spațiul spaniol, crescută din ontologii personale racordate la spațiul mitic, care reușește să ofere un portret necesar al intersecțiilor culturale complexe dintre Spania și România. Alexandru Oravițan

282