O eroare judiciară

Misera est servitus ubi jus est aut incognitum aut vagum

Autor Iustin-George Lupu-Marinei

O eroare judiciară „suferă, dar…trăiesc, trăiesc cu adevărat, nu numai în imaginaţie, fiindcă suferinţa înseamnă viaţă. De altfel, cum ar mai putea să simtă plăcerile vieţii dacă n-ar suferi? Întreaga lor existenţă s-ar desfăşura ca o interminabilă liturghie care, oricât ar fi ea de sfântă, ar deveni totuşi plicticoasă.” ( Frații Karamazov – F.M. Dostoievski) Mă simt dator să spun din capul locului un lucru asupra căruia țin să insist, și anume că nu sunt în măsură să redau chiar toare incidentele petrecute în cursul procesului și nici să respect ordinea în care s-au desfășurat dezbaterile. Eroarea judiciară vorbește de la sine, e vorba despre celebrul proces a lui Dmitri Karamazov din romanul Frații Karamazov de F.M. Dostoievski. Tribunalul declară ședința deschisă și astfel începe procesul lui Dmitri Karamazov. Procesul era așteptat cu mult interes de multă lume care ardea de nerăbdare să asiste la dezbateri. Înalta societate a acelor vremuri, timp de două luni, era exclusiv preocupată de proces, toate discuțiile învârtindu-se în jurului lui, formulându-se tot felul de ipoteze menite să facă senzație, după cum se cunoștea, de asemenea, vâlva ce o stârnise în toată Rusia. Opinia publică fusese zguduită de aceea crimă. O seamă de vizitatori sosiseră în localitatea unde își avea loc procesul, de la Moscova și Petersburg, juriști, în primul rând, iar în al doilea rând o serie de persoane marcante. Invitațiile fuseră puse la bătaie. Oamenii de vază, respectabilii – li se rezervaseră, în mod cu totul excepțional, locuri în spatele mesei la care ședea tribunalul; ca niciodată până atunci, spațiul respectiv era ocupat de un șir întreg de fotolii, în care se instalaseră notabilitățile, ceea ce sub nici un motiv nu s-ar fi admis mai înainte. În sala de judecată, „cuconetul” așa cum Dostoievski le numea pe acele femei, în număr precumpănitor, era cel puțin jumătate din asistență. Pe de altă parte, veniseră atâția juriști din toate colțurile țării, încât nu se știa cum și unde puteau fi plasați, mai cu seamă că locurile fuseseră din timp reținute, distribuite, solicitate. În cele din urmă, se îngrămădiseră la repezeală în fundul sălii, dincolo de estrada pe care stătea completul de judecată, un fel de țarc, unde încăpură toți oamenii de lege, fericiți să asiste fie și așa, stând în picioare, fiindcă din economie de spațiu nu exista nici un scaun în țarc, înghesuiți ca vai de lume, umăr lângă umăr, la dezbateri. Unele dintre femei, mai ales cele proaspăt sosite în oraș, își făcuseră apariția în galeriile sălii gătite foc. Pe chipurile lor se citea aceeași avidă curiozitate, o curiozitate isterică, morbidă. Una din particularitățile publicului ce împânzise incinta tribunalului o constituia simpatia vădită pe care o manifestau mai toate femeile, sau cel puțin majoritatea lor, pentru Dmitri și râvna cu care doreau să fie achitat – poate tocmai din pricina că avea reputația unui cuceritor de inimi femeiești. Se știa, de asemenea, că urmau să apară în fața tribunalului două femei, două rivale. Una dintrel ele, fiind Katerina Ivanovna, fiind asteptată cu un interes palpitant – atâtea lucruri extraordinare, unele aproape de domeniul legendei se auziseră despre dânsa și despre dragostea pătimașă pe care continua să o poarte pentru Dmitri chiar după ce săvârșise crima. Cealaltă, Grușenka, rivala Katerinei Ivanovna, care și ea trebuia să apară la proces. Întâlnirea celor două femei în instanță – a fetei mândre din înalta societate și a „hetairei” – era așteptată cu o curiozitate morbidă; de altfel, pe Grușenka, „piaza-rea care-l dusese de râpă

pe Fiodor Pavlovici și-l nenorocise și pe feciorul său, bietul băiat”, doamnele din localitate o cunoșteau mai bine decât pe Katerina Ivanovna, fiindcă mai avuseseră prilejul să o vadă, și toate, aproape fără excepție, se mirau peste măsură cum de putuseră amândoi, și tatăl, și fiul, șă-și piardă mințile pentru o femeie ștearsă, o simplă târgoveață, care nu era nici măcar frumoasă. Mai multe femei avuseseră un schimb de păreri asupra acestei crime fioroase cu soții dumnealor, cu care se certaseră aprig; fapt care a dus la vădita antipatie a celor din urmă față de inculpat, ba chiar detestându-l din toată inima. În general, putem afirma că, spre deosebire de sexul slab, publicul masculin era în unanimitate ostil acuzatului. O parte din asistență era cu totul indiferentă față de soarta delincventului, având o înfățișare senină, binedispusă; în schimb, toată lumea era nerăbdătoare să audă sentința. Majoritatea bărbaților ar fi vrut ca ucigașul să fie condamnat, în afară poate de oamenii de lege, pe care îi interesa nu latura morală a procesului, ci asptectul juridic de strictă actualitate al lucrurilor. Sosirea renumitului avocat Fetiukovici făcuse mare vâlvă. Se vorbea despre el ca despre un talent consacrat, a cărui faimă se răspândise în toată țara, și nu era prima oară când venea în provincie solicitat ca apărător în procese penale răsunătoare pe tot cuprinsul țării, și multă vreme după aceea lumea încă mai pomenea despre ele. Se vorbea, de pildă, că procurorul tremura în fața lui Fetiukovici, că erau vechi adversari, încă din primele timpuri ale carierei lor . De aceea în lumea juriștilor se vorbea despre Fetiukovici cu un zâmbet ușor ironic, deși tocmai prin zelul dădea dovadă își făcuse oarecum o reputație. În ceea ce-l privește pe președintele tribunalului, nu aș putea spune altceva decât că era un ins cultivat, omenos, care, practic vorbind, își cunoștea perfect meseria., fiind în aceelași timp însuflețit de ideile cele mai avansate. Procesul Karamazov, îl interesa în mod deosebit, propriu-zis mai mult teoretic. Îl preocupa numai fenomenul în sine, considerat ca un produs al orânduirii sociale, ca o expresie a specificului local, clasificarea lui, îl interesau concluziile pe care le putea trage. La mjloc în fața judecătorilor stăteau „corpurile delicte”. Printre ele se puteau vedea halatul de mătase albă a lui Fiodor Pavlovici, plin de sânge, funestul pisălog de aramă cu care se presupunea că fusese ucis bătrânul, cămașa lui Dmitri cu mâneca mânjită de sânge, ca și haina pătată la spate, în dreptului buzunarului în care își vârâse batista îmbibată cu sânge, în sfârșit batista scorțoasă din pricina sângelui închegat, care căpătase o culoare cafenie, pe urmă pistolul, pe care Dmitri îl încărcase sub ochii lui Perhotin, zicând că vrea să-și zboare creierii, și pe care Trifon Borisovici i-l furase pe nesimțite la Mokroe, plicul legat cu panglicuță roz, în care fuseseră cele trei mii de ruble. Atât acuzarea, cât și apărarea, adică atât procurorul, cât și avocatul pledant nu au recuzat decât foarte puțini jurați. Juriul era compus din doisprezece membri, din care: patru funcționari, doi negustori și șase țărani și târgoveți din localitate.

În sfârșit, președintele deschise ședința, primul proces de rol fiind asasinarea consilierului titular Fiodor Pavlovici Karamazov. Aprodul primi dispoziție să-l introducă pe acuzat. Se citi apoi lista persoanelor chemate pentru îndeplinirea procedurii, adică a martorilor și experților din proces. Era un pomelnic întreg: patru dintre martori lipseeau; Miusov, care între timp plecase din nou la Paris, dar a cărui declarație, luată în cursul instrucției preventive, se afla la dosar, alți doi martori lipseau pe motiv de boală, iar ultimul martor, Smeardeakov, a cărui moarte subită fusese constatată printr-un proces verbal de poliție. Martorii acuzării au fost audiați cei dintâi. Toată lumea a fost din capul locului încredințată că procesul nu prezenta nici o enigmă, nici un dubiu, că dezbaterile erau, de fapt, inutile, și dacă totuși vor avea loc, era vorba numai de o simplă formaliate. S-ar fi încercat o mare decepție dacă nu s-ar fi dovedit sută la sută culpabilitatea lui Dmitri. Conform legilor morale și sociale răul trebuie pedepsit. În opera lui Dostoievski există o individualizare a pedepselor, și anume: una fiind legală, iar cealalată fiind morală. Cea morală se referă la cea pe care omul și-o dă lui însuși. Dmitri Karamazov este acuzat de patricid. În realitate el nu este vinovat, însă verdictul final și sentința se dă împotriva lui, fiind găsit vinovat după un eșafod logic. Constituie însă o ironie la adresa rațiunii logice care ajunge la vinovăția lui Dmitri de a-și fi ucis părintele pe care în realitate îl ucisese Smerdeakov. Pentru Dostoievski pedeapsa principală este aceea pe care omul și-o dă sie însusi, fiind pedeapsa care pornește ca o revoltă a părții lui bune, ce rămâne în fiecare om, pentru că în concepția lui Dostoievski nu există om fundamental rău, posibilitatea de a îndrepta răul existând în fiecare ființă. În ancheta și procesul lui Dimitri, Dostoievski reușește să demaște minciuna legii statale. Pentru el un singur sufletul este de o importanță covârșitoare, mai important decât întreaga lume la un loc. Familia Karamazovilor este un rezultat și un produs răspandit al dezagregării obștei de la aceea vreme. Ippolit Kirillovici, procurorul, deslușește în acest „mic nucleu familial” „trasăturile fundamentale ale intelectualității noastre de astăzi”. Fetiukovici, avocatul, raportează și el natura karamazoviană la prezentul și viitorul națiunii. Reciprocitatea sentimentului intemeiat dintre cei doi este că asista nu la un proces oarecare, ci la procesul întregii lor societăți întâmplătoare. „Dostoievski - singurul judecător, avocat și procuror ce se află în posesia întregului adevăr, ferm convins că acest adevăr nu poate fi în totalitate nici cunoscut și nici înfățișat – ne introduce, propriu-zis nu la procesul unei persoane, ci al unui fenomen istoric de largă circulație, definit generic drept „ karamazovism”. Frații Karamazov pot fi considerați, într-un fel, personaje centrale: Dmitri – este în plan tematic (pătimaș), Ivan - în plan filosofic (rațional), Aleoșa în plan etic (mistic). Și ce este până la urmă karamazomismul ? Consider că este acel element întunecat pe care îl cunoaștem cu bună-credință din celelalte romane ale lui Dostoievski, element rău dezlănțuit fie în pasiuni trupești, fie în pasiuni intelectuale fiind duse pâna la suprema posibilitate a excesului. Nichifor Crainic amintește de păcatul care se manifestă în toată infernala lui amploare fie pe o latură a rațiunii, a intelectualității, fie pe o latură a pasiunii cărnii.