De la Clio la profesor

DE LA CLIO LA PROFESOR,

UN MIT DEVENIT REALITATE



Lămuriri din mitologie
Clio, sau Kleio în limba nativă, una dintre cele nouă Mousai (muze),
patroană a muzicii, melodiei şi dansului. Numele ei derivă de la verbul
grecesc kleô, a aduce faimă" ori a celebra". În timpurile clasice, când
muzelor le erau atribuite sfere specifice din arte şi literatură, Kleio era
cunoscută drept Muză a Istoriei. Din mitologie citire, se știe că părinți i-
au fost Zeus şi Mnemosyne (zeița titanică a memoriei atât individuale, cât
şi sociale, şi formatoare de limbă şi cuvinte), iar fii i-au fost
Hyakinthos (din împreunarea cu Pieros, prin inter-venția Aphroditei) şi
posibil Hymenaios, ca rezultat al îndrăgostirii de un om (după spusele lui
Likymnios, din Despre pietate" a lui Philodemus).
Hesiod o introduce în Theogonia sa, printre celelalte muze, acestea
fiind Euterpe, Thaleia, Melpomene şi Terpsikhore, Erato, Polyhymnia,
Ourania şi Kalliope, drept fiice ale mărețului Zeus, motiv al strecurării
lor în Olympos", Clio fiind cea de-a doua născută (v. Apollodorus).

În ciuda recunoașterii aduse pe seama invocării istoriei, Clio rămâne
deopotrivă o Mousa a scrisului, ba chiar a liricii, deseori cântate. În Oda
nemeană, Pindar grăiește: "O, cântec garant al calificării mele, în măsură
deplină. O, fiică a Domnului cerurilor înnourate – acorduri fie onoarei
sale; mie îmi revine sarcina să căsătoresc vocile tinere cu lira... Atunci,
fie în onoarea ta, după voia preamăritei Kleio, pentru spiritul tău mândru
de cucerire.". Bacchylides, în fragmentele sale, vorbește la fel de grațios
despre aceasta: Cântă, Kleio, dătătoare de bunătate", sau Ca un cârmaci
dibace, Kleio, regină a cântării, înjugă-mi gândurile mele chiar acum, pe
veci." Diodor din Sicilia merge mai departe şi explică de ce s-a creat un
corespon-dent cu poezia. Pentru fiecare muză, oamenii aderă aptitudinea sa
specială uneia din ramurile artelor liberale, precum poezia, muzica, dansul
pantomimic, dansul încercuirii pe muzică, studiul stelelor, şi celelalte
arte liberale... Pentru numele fiecărei Mousa, se spune că s-a găsit un
motiv apropiat ei... Kleio este astfel numită deoarece lauda pe care poeţii
o cântă în encomia lor conferă o mare slavă (kleos) asupra acelora care
sunt lăudați.".
Revenind la atributul primar al personajului, anume istoria, foarte
frumos se referă Valerius Flaccus în Argonautica sa: Clio... ție, o, muză,
ţi-a fost oferită puterea de a cunoaște inimile zeilor şi modalităţile prin
care lucrurile ajung să fie.". În fine, în Thebaid", Statius aprofundează:
Începe tu, Clio fără de uitare (atoateștiutoare), pentru toate vârstele
care se află în păstrarea ta, şi toate analele povestite în trecut.".

Explicaţii ştiinţifice
În pofida aspectului definit comun, istoricii au preferat să-şi țese
un drum mai sigur în aprecierea conceptului din spatele simbolului. Se
pornește de la fraza alăturată lui Clio, drept cea care a inspirat suflarea
umană, în primele sale încercări de a nara şi a înțelege evenimentele
trecutului". Se pare că persistă în a inspira. Istoria clasică a fost
reinventa-tă în secolul al XIX-lea de germanul atașat roman-tismului,
Leopold von Ranke. Principiile sale de cercetare istorică rămân la bază,
deși nu la un nivel critic, ci unul care trece astăzi sub numele de istorie
narată ( cum a fost în esență"). Adesea disprețuitor raportată la
istoricism", abordarea se bazează pe trei principii: în primul rând,
există o prăpastie care separă prezentul de trecut – este într-adevăr o
ţară străină"; sarcina dificilă a istoricului fiind de a înţelege şi
reprezenta mentalităţi" sau ineditul" trecutului, în timp ce ia în
considerare prezumpțiile contemporane lui. Cel de-al doilea, pentru o
captură mai atentă a rezonanţelor, istoricul observă îndeaproape contextul,
sau plasarea obiectului de studiu în timpul şi spațiul în care a luat
ființă. Cel de-al treilea principiu rămâne recunoașterea procesului de
corelare simultană, chiar coroborare, a evenimentelor de-a lungul vremii.
Această conştientizare contribuie la o întrebare mai măreață trecând de la
atunci" la acum" (după John Tosh, profesor de istorie la Universitatea
din Roehampton, district londonez).
Predarea către ideea de istoricism a lui Ranke, a fost subscrisă de
introducerea în istoria modernă a unui proces riguros de anchetă, ce ridică
semne de întrebare asupra documentelor înregistrate în trecut, așa-zise
surse primare". Prin caracterul său filologic, scurta durată,
autentificarea în sine a veridicității unui text privind autorul, formează
piatra de temelie a scopului istoricului-narator. Documentele sunt testate
pentru autenticitatea lor, coerenţa în relaţia cu documente similare, de
sens intern, şi capacitatea de a oferi perspective asupra mentalității
epocii.
Procedând astfel, deschidem posibilități alternative în ce ne privește
viitorul, sau avem cel puțin senti-mentul a ceva ce este durabil şi
contingent în starea noastră actuală" (J. Tosh, în Scopul istoriei, 1991).
În cele din urmă, instrumentele istoricului pot fi îndreptate spre a
submina mituri care se simplifică sau denaturează interpretări populare
din trecut".
Mai strident, este un comentariu al postmodernis-tului Raphael Samuel:
Este istoria o paradă de semnificaţii deghizate ca o colecţie de fapte?".
Este periculos să limităm postmodernismul la o definiţie singulară;
ipotezele sale variate sunt la fel de greu de interpretat ca în cazul
oricărei alte discipline derivate cu -ism". Însuși Tosh este de părere că
există o delimitare pentru care istoricii nu trebuie să îmbrățișeze
postmodernismul". Aceasta include şi rejecția specifică postmodernismului
vis-à-vis de realitățile non-discursive şi capacitatea lor de a fi
exprimate prin limbaj: a se reţine că niciun text din trecut nu poate fi
citit ca o reflectare corectă a ceva ce iese din context în faţa
experienţei comune".
Istoricii n-au fost niciodată predispuși teoretizării subiectului de
Mousa, așa cum bine remarcase Sir William Keith Hancock, fost profesor la
catedra de istorie a Universității Birmingham: Lăsați pe istorici să nu
urmărească scopul abstractizării.".

Angajament sau devotament?
Nu este dificil de meditat. Nu mai este vorba despre vreun istoric-
narator atașat Imperiului sau un mentor grec, ajungându-i faima până la
urechile viţei nobile romane. Nu este cazul lui Dio Cassius şi respectiv al
lui Thucydides deci, căci nu aceasta este miza pentru care un profesor de
istorie aservește învățământul de stat. De altfel, pomenind prezentul, nici
Petru Maior sau Vasile Pârvan nu se încadrează în tipar, fiindcă
profesorul, la originea clasică a cuvântului, se eliberează de tendința
realizării profesionale strict personale şi îi precede celei a formării
unor minți necoapte. Bucuros este acela care își alocă timpul liber
propriei limpezimi a gândirii şi urmărește traseul cert, dar în continuă
creionare, al istoriei.
Se va emite probabil o întrebare din popor: Mai este loc pentru
devotament, la această oră?", dar trebuie răspuns după formula basmului de
nu ar fi, nu s-ar mai povesti". Trebuie doar ca elevul (omul de mâine) să
nu mai confrunte istoria nici de bune, nici de rele, ci doar din ascuțimea
a cele ce au fost, cât să-i trezească pe puțin curiozitatea. Nemai-
divagând, parafrazez din Constantin Noica, şi visez o școală în care să nu
se predea, la drept vorbind, nimic". Din acest punct, poate porni cu
adevărat devotamentul – în schimb, ce poate fi oferit, trebuie întâi
cerut...