Comportamentul agresiv

2

CUPRINS

1. Definirea agresivității 2
2. Formele de manifestare ale agresivității 3
3. Formele clinice ale agresivității criminale 6
4. Dezvoltarea mintală și agresivitatea 7
5. Comunicarea agresivității și agresivitatea comunicării 8
6. Formele agresivității prin cuvânt 9
7. Sexualitate și agresivitate 10
8. Bumerangul agresivității – sinuciderea 12
9. Actul sinucigaș 13
10. Alcoolul – factor de risc al agresivității 13
11. Drogomania 14
12. Agresivitatea în familie – Conflictul conjugal 15





Comportamentul agresiv

Paradoxul omului în societatea contemporană se conturează între intensul efort de a-și făuri un destin sub steaua satisfacției și fericirii și rezultatele acestui efort, care sunt dominate de amenințare și frică. Amenințarea vine din toate unghiurile mediului ambiental, de la natura naturans și mai ales de la natura societală, de la colectivitate și de la individul necunoscut de pe stradă, sub forma violenței multiplicate aproape la nesfârșit.
Cu jumătate de secol în urmă, violența străzii, a unor grupuri îndepărtate de oameni, rămânea exterioară, cunoașterea ei fiind mediată verbal. Astăzi, de nenumărate ori, în mod agresiv, violența pătrunde în casă, se împletește cu cele mai frumoase clipe de liniște ale familiei, sub forme vizuale, cu amănunte terifiante și se insinuează în minte, în suflet și conștiință. Mijloacele de comunicare în masă sunt însetate de senzaționalul agresiv. Crima, violul, teroarea ocupă un spațiu extrem de întins în rețelele de comunicare.
Dacă în societățile primitive și chiar în cele ale evului mediu, agresiunea era percepută ca un atac fizic sub forma violenței, pe măsură ce structura psihoafectiva și spirituală au evoluat, percepția agresiunii s-a diferențiat.
Astăzi, sensibilitatea la violentă și receptarea ei afectivă a crescut foarte mult; milioane de oameni, de la copilul preșcolar până la bătrânul înspăimântat, asistă, uneori zilnic, prin intermediul imaginii cinematografice, televizate sau tipărite, la un șir de orori care, fără îndoială, produc răni sufletești, traumatisme și reacții dureroase.
Agresivitatea devine astfel mult mai diversificată, mult mai nuanțată, în raport cu complexitatea sufletului omului contemporan.
Putem susține pe bună dreptate că intenționat sau nu, societatea produce și cultivă atâtea otravuri", frica, angoasa, spaima, care nu sunt altceva decât forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit să învețe și să trăiască agresivitatea pe tot parcursul vieții sale.
Diseminarea violenței în conștiința maselor constituie fără îndoială factorul de risc cel mai ridicat în trezirea și exacerbarea agresivității ațipită în subconștientul ființei umane.
Conștiința omului modern este subminată de o tensiune difuză, insinuantă, a fricii.

1. Definirea agresivității
Agresivitatea este o noțiune care vine din latină și înseamnă a ataca". Se referă la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, și fantasmic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare. Agresivitatea, avându-și originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos central, este o însușire a ființelor vii pe toată scara evoluției acestora. Definiția dată mai sus se circumscrie la agresivitatea umană, manifestată în cadrul relațiilor socioafective, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate și indiferență, la refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de amenințare și acte de violență propriu-zisă.
Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional,afectogen, atitudinal, comportamental. Aria agresivității este mult mai mare decât cea a violenței.

2. Formele de manifestare ale agresivității
Excitabilitatea exprimă starea sistemului nervos central, caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal, față de factorii de mediu extern sau intern. Definiția acesteia are la bază noțiunea psihofiziologică de excitație, care vine din latină, excitatio"€- stimulare. Excitația psihomotorie este definită ca manifestarea la nivel supradimensionat a funcțiilor normale sau modificarea lor în sens cantitativ sau calitativ, cu răsunet în sfera exprimării verbale sau comportamentale.
Bordenat și Pringney consideră că excitația psihică presupune ridicarea tensiunii psihologice și exacerbarea dinamismului psihic, stări care devin patologice atunci când sunt însoțite de o tulburare afectogena reactivă, consecința unei emoții intense sau a unui incident grav, uneori însoțind un eveniment grav sau un simptom delirant sau confuzional.
Stările de excitație sunt manifestate diferit în funcție de vârstă, un factor important.
Copiii, până la vârsta adolescenței, pot prezenta episoade de hiperexcitatie în cadrul normalității, dar în cazuri de suferință neuropsihice aceste stări capătă caracter permanent și devin patologice.
La adolescență și debutul tinereții persistența unei excitabilități crescute poate ascunde debutul unei psihoze periodice au o formă atipică a unei agitații catonice ori episoade psihotice acute.
La persoane varstince, hiperexcitabilitatea nervoasă traduce evoluția unui proces demențial.
Formele de manifestare ale hiperexcitabilității sunt: gesturi de nerăbdare, ton ridicat și iritat al vocii, voiciune crescută cu o stare accentuată excitativa, ideație accelerată, mnemoexcitatie, efervescență a limbajului, a imaginației, labilitate emoțională, încredere exagerată în sine, agresivitate.
Impulsivitatea este definită ca o trăsătură caracteristică implicând un mod impulsiv de a reacționa prin impulsiuni, la rândul lor, impulsiunile sunt modalități acționale de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și neintegrate într-o activitate rațională. R. Lafon definește impulsivitatea ca descarcare incoercibila și imediată a unei stări de tensiune emoțională, într-un act sau comportament. Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze. El poate fi necontrolat, imprevizibil, irațional având originea în motivații subiective sau într-o reacție reflexă.

Propulsivitatea este declanșarea agresivitatii datorită unui resort intern. Ea apare în mod forțat, automat, fără să se supună controlului voluntar.
Comportamtentele impulsive prezintă o foarte mare importanță în viața socială, pentru că ele sunt specifice atât categoriilor clinice acute cât și personalităților de natură dizarmonica existente în societate. Comportamentele impulsive sunt caracterizate prin regresiunea conștiinței și personalității, odată cu dezintegrarea comportamentului care își pierde unitatea și formele normale de adaptare.
Impulsiunile activității verbale sunt fie ticuri verbale, fie impulsuri organizate sub formă de strigăte, discursuri, calambururi, jocuri verbale.
Originea noțiunii de violență este latinească, vis" care înseamnă forță, deci utilizarea forței pentru a manifesta superioritatea. Formele violenței se îmbogățesc pe parcursul evoluției societății umane și capătă o amploare din ce în ce mai mare, cu toate mijloacele și costurile sistemelor de apărare împotriva acesteia.
Jean - Claude Chesnais stabilește zonele semantice ale violenței într-o viziune geometrică, sub forma a trei cercuri.
În primul cerc a€“ ca nucleu a€“ este violența fizică, pe care autorul o consideră cea mai gravă, întrucât cauzează moartea persoanei, vătămarea corporală și libertatea individului. Ea este brutală, crudă, sălbatică.
Al doilea cerc, mult mai întins, îl reprezintă violența economică, care privește toate atingerile și frustrările asupra bunurilor materiale, cunoscând practic o infinitate e forme. În societățile cu un grad ridicat de evoluție industrială se poate opera foarte greu la despărțirea aceea ce ai de ceea ce ești, întrucât individul se identifică atât de mult cu existența cu ceea ce îi aparține ca mijloc de existență. În acest fel violența se confundă cu delicvența.
Cel de-al treilea cerc îl reprezintă violența morală. A vorbi de violență în acest sens, spune Chesnais, constituie un abuz de limbaj în condițiile vieții moderne, când se confundă în toată ambiguitatea reglementarea și agresiunea, organizarea și agresiunea.
Din această perspectivă s-a stabilit următoarea tipologie a violenței:
1. Violența privată:
1.1 Violența criminală:
a) mortală (omorârea, asasinarea, otrăvirea, execuțiile capitale, etc.);
b) corporală (lovituri și răniri voluntare);
c) sexuală: violul.
1.2 Violența noncriminala:
a) suicidul și tentativa de suicid;
b) accidente (rutiere, de muncă, etc.).

2. Violența colectivă:
2.1 Violența cetățenilor contra puterii:
a) terorismul;
b) revoluțiile și grevele.
2.2 Violența puterii contra cetățenilor:
a) terorismul de stat;
b) violența industrială.
2.3 Violența paroxistică - războiul.
Tipologia propusă este acceptată și de Organizația Mondială a Sănătății și de Interpol. Ea se contituie ca un instrument operațional în stabilirea stării de drept social și moral în societatea contemporană.
Violența este o manifestare comportamentală de relație interumană și exprimă sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stări de agresivitate.
Comportamentele aberante
Comportamentul, în sens larg, desemnează ansamblul reacțiilor unor ființe ca raspunds la o situație trăită, în funcție de stimulii din mediu și de tensiunile interne ale organismului, care într-o structură unitară dispune deo a numită motivație, o anumită direcție și un anumit scop.
În sens global, comportamentul are trei aspecte importante: conștiința situației trăite și, ca o consecinta, angajarea persoanei în acțiune, cu toate percepțiile, sentimentele și întreținerea, precum și posibilitatea persoanei de a rezolva situația; manifestările sunt general observabile. Manifestările sunt strict legate de relația persoanei cu mediul de viață și cu mediul său interior.
Tulburările comportamentului sunt definite ca abateri de la normalitatea ansambului de manifestări observabile, trăite de subiect sau manifestate obiectiv într-o atitudine socio-morală a indivizilor față de mediul în care trăiesc și în raport cu posibilitățile pe care le prezintă. Sfera tulburărilor comportamentului este foarte largă și nu este unitar definită. Acest comportament - cu excepția cazurilor clinice - nu apare pentru prima dată la vârsta adultă, ci se organizează pe un teren existent din copilărie.
Agresivitatea latentă, în condiții de stimulare, evoluează către forme antisociale sau criminale.
Mânia există în fiecare dintre noi. Este în regulă să te înfurii dar nu este în regulă să te porți urât. Același lucru se poate spune despre toate felurile de mânie. Supărarea agresivă este intensă, vizibilă și imediată. Furia agresivă se manifestă sub forma verbală a unei amenințări sau a unui țipăt, dar și sub forma fizică a unei lovituri, atunci când spargi sau distrugi ceva în jur. Mai există un tip de mânie, care se furișează pe nesimțite -€poate fi subtilă și voalată, și nu chiar atât de ușor de remarcat ca mânia agresivă.
Mânia latentă, sau agresivitatea latentă este o comportare evitanta, incongruență, și contraproductivă. Se manifestă prin acțiuni sau lipsă de acțiune cu o finalitate subtilă și manipulatoare, este conștient plănuită, intenționat pusă în aplicare sau viclean vindicativă, sau, dimpotrivă, poate fi inconștientă. Face parte dintr-un tipar disfuncțional de comportament în relațiile cu ceilalți. Îi permite făptuitorului să nege orice responsabilitate pentru consecințele ei și, adeseori, chiar să pară că i-a căzut victimă. Perpetuează impasul, pentru că nu evoluează spre rezolvare, ci o blochează.
Are ca motiv intenția de a răni, de a indispune sau de a distruge; este declanșată de nevoi care n-au fost satisfacute sau care au la bază temeri/credințe iraționale. Nu este niciodată pozitivă, din cauza naturii ei manipulatoare și indirecte. Are un efect nociv asupra relațiilor și a grupurilor de oameni, mai ales perpetuată în timp. Se autoalimenteaza, este intensă și rareori justificată.

3. Formele clinice ale agresivității criminale
Ca gravitate juridică și social- morală, agresivitatea culminează în comportamentul criminal.
Comportamentul criminal, ca fenomen de ansamblu, este caracterizat prin marea diversitate a actelor infracționale și a motivației acestora (omoruri, furturi calificate, atentat la moravuri și violență, delicte de furt cu mână armată, escrocherii, loviri, vătămări corporale, tâlhărie, etc.). Luând în considerare că orice act criminal este produsul unei personalități umane pentru stabilirea unei tipologii a celor care comit asemenea acte, s-au definit următoarele tipuri de criminali:
Normali:
- profesioniști, care sunt caracterizați prin capacitatea de a evita represiunea legii și prin luciditate în elaborarea acitunii;
- ocazionali, pentru care actul criminal constituie un accident neprevăzut la o personalitate aparent echilibrată, produs de necesitate, neglijență, imprudență, privațiuni.
Anormali (cazuri clinice):
- oligofreni, care comit diverse acte criminale, datorate pe de o parte marii lor sugestibilitati, pe de altă lipsei de discernământ;
- deteriorați mintal, demenți, care comit acte puțin elaborate, cu scopul de a-și satisface unele dorințe elementare;
- schizofreni, care comit crime bizare, uneori omor patologic, de neînțeles, mai frecvent asupra membrilor familiei;
- cei cu deliruri sistematizate în cazul paranoia, crima fiind consecința unui conținut delirant al gândirii (gelozia, persecuția, ignorarea, etc.);
- epileptici, care în timpul raptusului sau în timpul stării crepusculare postcritice pot executa acte de mare cruzime; prezintă impulsivitate, ca tulburare intercritica;
- personalități dizarmonice, care comit majoritatea actelor criminale datorită polimorfismului simptomatic consecutiv dizarmoniei lor structurale, potențialul antisocial polivalent, labilități afective, consumului de alcool și droguri potentatoare de comportament antisocial.
Cunoașterea cât mai completă a manifestărilor comportamentale, din prejudecată, este rezervată specialistului (neuropsihiatru, criminolog, sociolog, psiholog), care consideră că formele clinice sau penale trebuie să fie cunoscute numai de cei care le au în grijă. Însă omul de pe stradă, aflat în situația de a confrunta un astfel de comportament nu știe cum să reacționeze pentru a evita consecințele ce pot urma.

4. Dezvoltarea mintală și agresivitatea
Din punct de vedere epidemiologic, persoanele handicapate prezintă frecvența cea mai ridicată cu implicații sociale majore.
Din perspectiva fenomenului agresivității este de reținut faptul că indiferent de tipul de deficiență, toți handicapații, prin efectul complexului de inferioritate dat de distorsionarea imaginii de sine și a marginalizării sociale și afective, se încarcă încă din copilărie cu o agresivitate latentă sau manifestată, în funcție de contextul educațional.
Deficiențele mintale sunt de grade diferite, mergând de la forme cu un grad minim de dezvoltare mintală și până la forme de limită între normalitate și deficiență.
Pe lângă contribuția perturbatoare directă, trebuie luată în calcul și familia acestora, în care se creează în mod firesc o stare conflictuală între părinți, prin efectul complexului de culpabilitate și al gradului de solicitare nervoasă în procesul educațional. Gradul sporit, pe de o parte, al perturbărilor neurologice, și pe de altă, al intensității conflictelor primare, precum și foarte slaba capacitate de autostapanire (inhibiție), determină la deficientul mintal apariția în relațiile interpersonale a unui comportament foarte reactiv, cu descărcări de efect, cu impulsuri puternice, lovituri fizice, invective verbale. Aceste persoane ajung deseori la comportamente delicventiale sau la omoruri.
Situația delicvenților mintali este complicată întrucât actele lor scapă de sub controlul moral și nu răspund împrejurărilor care le-au provocat având în vedere slaba lor capacitate de discernământ și de raționalitate.
Spre deosebire de celelalte comportamente agresive în care se manifestă voluntar sau involuntar persoana respectivă, din cauza unui grad foarte ridicat de sugestibilitate, deficienții mintali devin buni executanți ai îndemnului altor persoane, comițând violuri, furturi, tâlhării, răpiri, incendieri, etc.
Un prim ajutor în descoperirea structurală a agresivității este oferit de modelul etologic, elaborat de către K. Lorenz, și N. Tibergen. Acest model explicativ se ocupă de agresiunile în perspectivă filogenetică, deci de compotamentul agresor al animalelor comparativ cu cel uman.
K. lorenz percepe agresivitatea că un instinct al luptei, dezvoltat filogenetic și exprimat în comportamentele agresive, care însă sunt modelate de factorii de relație și mediu. Deci, este vorba despre o energie instinctuală, acumulată pe perioade mari de timp ca și de o descărcare a acestei energii, remodelată în bună măsură de factorii de relație și conjuncturali, care fac podibil, într-un anumit grad, controlul asupra acesteia.
Datele obținute în studiul agresivității la animale, au părți comune cu agresivitatea umană:
- motive principale ale actelor agresive: frustrarea unor nevoi legate de instinctele fundamentale: hrană, conservare, competiție sexuală, apărarea speciei, apărarea teritoriului;
- conduite elaborate în scopul blocării au derutării virtualului agresor: atitudinea de supunere, de neajutorare, de slăbiciune, de dezarmare, pe de altă parte atitudinea de seducție în scop nonsexual,acordarea de hrană sau îngrijiri corporale, etc.;
- derularea unor comportamente specifice de luptă sau amenințare, ca forme de inhibare a agresorului sau de anihilare a intentiior acestuia.
La om, comportamentul agresiv are caracteristici particulare. Aceste caracteristici sunt date atât de o organizare specifică sistemului nervos central, cât și de modelarea funcțională obținută ontogenetic prin stimulări de mediu socio-cultural.
Comportamentele agresive reprezintă exteriorizări ale unor stări de afect, în care sunt implicate și celelalte funcții ale psihicului. Afectivitatea,participând intens la elaborarea comportamentelor agresive, în tot evantaiul acestora, deosebește fenomenul agresivității umane de cel animal.

5. Comunicarea agresivității și agresivitatea comunicării
Comunicarea reprezintă cel mai complex sistem de interacțiune socială și umană.
Comunicarea interumană nu se reduce numai la canalul verbal sau lingvistic întrucât, în realitate, un spațiu considerabil îl ocupă comunicarea nonverbală, gesturile, mimica, mișcările și atitudinile corporale, simbolurile artistice, etc.
Dintre toate sistemele de comunicare, limbajul articulat constituie forma majoră și determinantă pentru formarea personalității umane.

Comunicarea prin atitudini corporale și semnificația lor
Tehnicile de expresivitate ale trupului ne asigură adaptarea, reglarea homeostatică și psihosocială, prin montaje simbolice, pe care grupul social le fixează definind atitudinile permise sau interzise, semnificația gesturilor, a pozițiilor sau a mișcărilor.
Este firesc ca prin acțiunile corpului să exprimăm în primul rând instinctele, emoțiile primare, atitudinile de atac și de apărare, acele stări sau trăiri primare, care au servit la adaptarea spontană la condițiile de existență.
Pe măsura evoluției psihosocială a omului și cohorta de reglementari" sociale, comportamentele primare au suferit modelari de expresie și, amânări în manifestare.

6. Formele agresivității prin cuvânt
Cuvântul are nu numai o încărcătură de formație logică, ci conține și multe elemente de ordin necomunicabil prin intermediul cuvântului, în special stările afective de profunzime sau relaționale.
Agresivitatea transmisă prin cuvânt este cea mai periculoasă. Relațiile mijlocite de cuvânt sunt multmai sofisticate, mai ascunse și deci mai perfide decât cele prin acte, fapte, impulsuri exprimate violent. Prin intermediul cuvântului se ating valori esențiale ale ființei, se țintește degradarea personalității, atingerea reprezentării e sine, dezvoltarea identității și demnității, știrbirea libertății de a exista.
Calomnia“- reprezintă cea mai agresivă formă verbală. Aceasta, de și pare un act spontan, este un scenariu dinainte conceput. Ea semnifică o ucidere social-morală.
Cu alte cuvinte o anihilare a încrederii în sine, o schimbare în sensul dorit de calomniator a dimensiunilor morale și sociale ale eului, o acceptare a falsului adevăr impus de inamic.
Acest act de contrapsihoterapie poate fi restrâns la două persoane aflate în conflict, dar poate fi și public, prin presă, radio, zvonuri lansate periodic și sistematic. Modalitatea de atac numită calomnie devine din ce în ce mai mult instrumentul politic de luptă inumană prin radio, dar mai ales prin presa scrisă.
Omul contemporan, trăind într-o societate bazată pe concurență a€“ mai mult sau mai puțin cinstită, cultivă cu precădere calomnia ca o armă.
Denigrarea -€se practică prin preocuparea celui care o manipulează pentru a descoperi acele trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenții cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului, pe care le îngroașă, le denaturează până la grotesc, obținând sau dorind să obțină o descalificare, o compromitere moral a€“ socială a adversarului.
Denigrarea sitematica produce de cele mai multe ori o marginalizare.
Denigrarea constituie un atac la integritatea morală a persoanei, o formă de degradare a unui capital moral, social, profesional agonisit cu eforturi îndelungate.
Autodenigrarea - nu se încadrează în comportamentele rezultate dintr-o organizare normală a personalității. Ea constituie echivalentul verbal al autoflagelării: nevoia de a provoca sieși suferință morală, o ucidere lentă a conflictelor ce subminează personalitatea, o ieșire din tensiune, o descărcare. Atunci când este rezultatul unei perversiuni morale, autodenigrarea este replica unui complex de inferioritate, întrucât prin această formă stimulează nevoia celorlalți de menajare prin negarea defăimării și sublinierea unor calități, valori, realizări pozitive, fie reale, fie inventate.
Autodenigrarea poate avea și o altă motivație: nevoia de afecțiune.
Autodenigrarea obsesivă și permanentă, însoțită sau urmată de o suferință afectivă, de pildă melancolia sau disperarea, se încadrează fie într-un debut de nevroză sau psihoză, fie chiar în simptomatologia acestor afecțiuni.
Ironia“- este definită ca forma de agresivitate verbală, în care enunțul manifest ascunde semnificațiile latente (cu valoare agresivă) diferite de mesajul propriu-zis. Ea constituie o modalitate de agresare a unei situații, a unei persoane, printr-un joc subtil de inteligență, care să producă obiectului atacat un prejudiciu moral sau o traumă psihică.
Ironia nu produce întotdeauna efecte de moment, ea inducând numai stările de reactivitate latentă, care pot determina trăirea unui sentiment de inferioritate și înrădăcinarea urii în psihicul acestuia.
Ironia produce agresorului o plăcere cu nuanțe sadice.
Sarcasmul a€“ este forma cea mai acută, mai pertinentă și mai traumatizantă de agresivitate prin limbaj. Cuvântul vine din grecească și înseamnă a mușca din carne. Deci, sarcasmul este o ironie mușcătoare. Sarcasmul are corespondent în patologie - sadismul și vehiculează o încărcătură considerabilă de răutate, de cruzime. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima ci și să asiste la trăirea durerii de către aceasta.
Televiziunea, radioul, mitingurile politice, adunările publice sunt modalitățile cele mai calificate să trezească reacții puternice și de lungă durată a încriminatului.
7. Sexualitate și agresivitate
Perversiunea sexuală
Sub numele de perversiune sexuală sunt cuprinse comportamentele regresive care substituie cu predilecție și de multe ori cu exclusivitate condițiilor normale ale ogasmului sau celorlalte fenomene legate de comportamentul sexual. Dar perversiunea sexuală nu viciază numai comportamentul sau raporturile sexuale, ea antrenează de asemenea, în conformitate cu aberațiile dorinței sexuale, alterări, tulburări notabile în sfera caracterului, a personalității și a vieții sociale, atingând forme de manifestare clinică sau patologie social-morală. Importanța cunoașterii perversiunilor sexuale, nu rezultă numai din importanța lor patologică ci mai ales din importanța consecințelor relaționale, sociale și morale.
Mai exact, perversiunea sexuală se poate defini ca un comportament erotic care conduce individul la o satisfacție sexuală, alta decât raportul fiziologic normal, prin intermediul unui alt tip de partener decât cel obișnuit în raporturile sexuale.
Este necesar a se face o deosebire între perversiunea sexuală și perversitate. Perversiunea sexuală constituie o deviere a pulsiunii sexuale normale, individul rămânând în celelalte sectoare ale activității psihice în limitele normalității.
Perversitatea este o caracteristică generală a structurii caracterului și a personalității, care determină individul să facă rău pentru a simți satisfacție sau să comită anumite acte, tocmai pentru că sunt interzise.
Etiologia comportamentului sexual pervers indică existența în structura persoanei perverse a unor modificări ale zestrei genetice, accidente traumatice psihoafective sau suferințe neurospihice de tipul psihopatiilor perverse, nevrozelor obsesive și anxioase, nevrozelor fobice, personalităților dizarmonice, etc.
Cele mai frecvente comportamente sexuale perverse sunt:
Voyeurismul - este comportamentul individului care respinge sau îi este indiferent actul sexual normal, în schimb își găsește satisfacția prin contemplarea corpurilor goale sau fotografiate, sculptate, etc. sau asistarea la desfășurarea unor acte sexuale.
Exhibiționismul - este o perversiune sexuală, obsedantă și impulsivă caracterizată prin nevoia irezistibilă de etalare în public a organelor genitale în stare flască. De reținut sunt atât caracterul brutal, ostentativ și provocator al cestului cât și satisfacția sexuală resimțita prin reacțiile celor care asistă. Cu cât reacțiile acestora sunt mai intense (scârbă, frică sau respingere) cu atât plăcerea exhibiționistului este mai mare.
Comportamentele sado-masochiste - acest comportament constituie un caz tipic de conflictualitate intrasexuală care antrenează comportamentele agresive, exprimate prin violență cu dublă direcționare: spre partener și spre sine însuși. Deci este vorba despre o persoană care caută plăcerea prin violență fizică.
Sadicul criminal este mai rar ca frecvență. Există cazuri de asasinate comise de sadici prin ștrangulare, decapitare, sufocare, schingiuirea victimei cu impulsivitate oarbă sau dimpotrivă, cu rafinament barbar. Între aceste extreme se pot întâlni aproape toate formele de ucideri și torturi.
Fetișismul“- este un obiect care servește în scopul manifestării actului sexual. Acest obiect, de obicei face parte din vestimentația celuilalt sex.
Violul – este un fenomen frecvent în societatea modernă. Agresiunea pentru femei este înainte de toate, sexuală, violul rămânând, incontestabil, una dintre cele mai grave violențe care pot surveni în cursul unei vieți.
Violul rămâne singura crimă în care autorul se simte nevinovat iar victima scârbită; actul sexual, în definitiv necesar și inevitabil dat fiind statutul special al femeii, reprezintă pentru foarte mulți bărbați o recompensă normală, o retribuție pentru un serviciu adus. Actul sexual pentru ei este un fel de divertisment, o faptă în afara vieții adevărate a vieții sociale, un amuzament și chiar un act exterior conștiintei de sine, a culturii, a moralei.
Exemple de astfel de comportamente deviante pot continua.

8. Bumerangul agresivității – sinuciderea
Agresivitatea se naște din ciocnirea dintre impulsul agresor latent sau manifest din interiorul nostru și o acțiune de provocare din exterior. Aproape întotdeauna, forța internă a agresivității este exacerbată și transformată într-un act comportamental violent, având drept scop cheltuirea, descărcarea și deci scăderea tensiunii.
Dar nu întotdeauna acest proces areloc în urma unei provocări din exterior și atunci forța agresivă acumulată se direcționează către persoana care a produs-o, fenomen care poartă numele de autoagresivitate.
Existența autoagresivitati în ființa umană se bazează pe impulsiunea morții, impulsiunea autodistructivă. Jocul dintre impulsiunea plăcerii, a vieții și impulsiunea morții garantează un echilibru dinamic al sistemului personalității. Uneori însă jocul se perturbă și impulsiunea de autodistrugere devine foarte puternică, rupând și echilibrul vital.
Autoagresivitatea cunoaște o gamă variată de comportamente, care merg de la autoironie până la sinucidere.
Autoacuzarea și autoculpabilizarea
Autoacuzarea constituie un fenomen psihopatologic complex din punct de vedere psihodinamic, dar și din punct de vedere al consecințelor pe care le implică, în primul rând pentru subiect. Autoacuzarea cunoaște forme și intensități diferite. De asemenea există autoacuzare în limite normale" care se manifestă la persoane nemulțumite de unele aspecte din propria conduită morală sau din activitate, care le sancționează sincer, cu o apreciere negativă sau ca o analiză critică.
Pentru cei care se autoacuză, prin exagerarea extremă a motivelor - uneori imaginare, viața devine insuportabilă. Aceste persoane se umilesc, manifestă o decență, o rușine exagerată și jenantă, se disprețuiesc, își pierd sau micșorează propria valoare ajungând la un dispreț patetic.
Autopunitia este comportamentul voluntar de sancționare/pedepsire a propriei persoane, prin diferite mijloace: nesatisfacerea unor trebuințe prin refuz sau claustrare, renunțarea la destindere, compensații, automutilarea și în ultimă instanță suicidul, ca urmare a unor greșeli reale sau imaginare.
Automutilarea -€această formă de violență fizică este fără îndoială una din formele cele mai brutale, după ea situându-se sinuciderea. în esență, aceasta constă în mutilarea voluntară sau inconstienta a propriei persoane.
Acest act de autoagresivitate are o evoluție care începe în copilărie. Privită ca o manifestare comportamentală evolutivă, automutilarea a fost departajată în comportamente autoagresive primitive și comportamente automutilatoare structurate și orientate către un scop.
În cazul automutilării primitive se disting următoarele forme: mușcarea, zgarierea, ciupirea, scărpinarea până la sânge, lovirea cu capul de lucruri tari, pălmuirea, aruncarea pe pământ, etc. aceste acte sunt frecvente până la vârsta de 2 ani, după care - la copilul normal încep să dispară, manifestându-se cu regularitate numai la copiii cu anumite tulburări psihice. Însă cu cât aceste acte se răresc, crește agresivitatea față de lumea înconjurătoare.

9. Actul sinucigaș
Sigmund Freud explică, pe schema de cunoaștere abisală, că eul nu poate să se suprime, să se omoare pe sine, ci numai să dirijeze contra lui o ostilitate. La baza sinuciderii se află aceleași impulsiuni agresive ale omului. Cercetările psihologice și psihiatrice conchid că cel care se sinucide o face din cauza cuiva, sau a ceva, cu care n-a putut să comunice și acest fapt a blocat în mod tragic fluxul existențial.
Când exprimarea acestui conflict esențial se face în exterior avem de-a face cu o crimă (omuciderea). Când, dimpotrivă acest conflict se exprimă în interior avem de-a face cu suprimarea eului a€“ sinuciderea.
În ceea ce privește adolescenții, dintre activitățile autoagresive cu caracter distructiv, aceste activități nu depind de reușită sau nu, ci de personalitatea subiectului care le comite.
Frecvența sinuciderilor la vârsta adolescenței în societatea actuală constituie un semnal al disperării. În urma unor cercetări, s-a constatat că adolescentul sinucigaș se dezvoltă într-un mediu psihosocial cu grave perturbări structurale și relaționale, dar un factor important îl reprezintă percepția adolescentului asupra relațiilor și infulențelor sociale.
10. Alcoolul – factor de risc al agresivității

Pentru om alcoolul a avut o valoare hedonică și chiar mistică, încă de la începuturile societății umane. El devine un element cu ajutorul căruia se marcau -€și se marcheaza și astăzi -€reuniunile unei comunități, în scopul de a sărbători un eveniment, o afacere, sau o tristețe. Calitățile lui euforizante au fost folosite ca un inductor catartic.
Pe de altă parte, utilizarea alcoolului a devenit un simbol al maturității sociale, un semn al autonomiei, independenței, emancipării, așa cum este interpretat de copii, adolescenți și tineri.
Într-o societate, comunitate sau familie, unde se propagă și se practică un astfel de mit al alcoolului, trezirea apetitului pentru ingerarea acestui lichid, este foarte precoce. Din ce în ce mai frecvent, vârsta de debut a alcoolismului atinge o mare masă de copii.
Este cert ca apetitul pentru alcool, se datorează moravurilor și modelelor sociale.
Alcoolismul este o maladie socială, și în același timp individuală.
Putem recunoaște un toxicoman alcoolic după tulburările fizice cum ar fi: ale aparatului digestiv, gastrite hiperacide, sete imperioasă, pierderea poftei de mâncare.
Cele mai vizibile sunt încă tulburarile nervoase: tremuraturile mâinilor și ale limbii, crampe musculare, spasme musculare nocturne, furnicături în extremități, dureri în mușchi, uneori atrofie, nevrite optice, hipertensiune arterială, insuficiență cardiacă.
Toate aceste tulburări organice sunt simulate cu modificările de personalitate ale alcoolicului, modificări ușor observabile din exterior. Primele și cele mai constante sunt tulburările psihice -€“ iritabilitatea și impulsivitatea care stau la baza caracterului și echilibrului personalității.
Iritabilitatea -€este starea permanentă de a reacționa la semnalele exterioare prin mânie și furie, acompaniate de expresii mimice și comportamente agresive exagerate.
Reacțiile psihice sunt mult mai exagerate în raport cu stimulul care le provoacă. Actele patologice exploziv- agresive apar, aproape instantaneu, față de stimulii declanșatori, cum ar fi: jignirea orgoliului, neîmplinirea unei dorințe, amenințarea, zgomotele puternice, contrazicerea, etc., sau apar din senin" cu amploare foarte mare care modifică, pentru un timp, claritatea stării afective și a conștiintei, prin acte motorii (loviri, maltratări, cuvinte jignitoare, ajungând uneori la accidente letale).
Impulsivitatea - reprezintă o manifestare de ieșire la suprafață a dorințelor, trebuințelor, pulsiunilor, a substratului complexual și inconștient al ființei. Disoluția morbidă a personalității antrenează disoluția cenzurii și a capacității conștiente de stăpânire a conduitelor, astel încât energia instinctuală a sinelui, primitivă și agresivă, culpata cu o parte din energia inconștientă a supraeului, se manifestă deopotrivă în comportamentele impulsive, dar și în raporturile hetero și autoagresive, crime, violențe sado-masochiste, crize de agitație furibundă, acte incendiare, vagabondaj, omoruri.
11. Drogomania
Drogul este o substanță psihotropă de origine naturală sau industrială, având sau nu o aplicație terapeutică, întrebuințată abuziv și dependent cu scop nemedical, pentru efectele euforizante sau halucinatorii.
Efectul drogului nu depinde numai de proprietățile psihofarmacologice, de dozaj, de modul de administrare, de frecvența întrebuințării ci, mai ales, de structura psihică a subiectului, de reacțiile individuale, de experiența psihotoxica prealabilă, de starea sănătății, de mediul înconjurător, de ceea ce se așteaptă să se obțină de la drog.
Utilizarea drogurilor trebuie explicată prin datele caracteristice comportamentului nevrotic:
- acte ratate din viața cotidiană( lapsus-uri, uitări involntare și iritante). Acestea sunt un compromis între intenția conștiintei și refularea unor emoții inconștiente;
- trecerea la act, fără faza de elaborare psihologică;
- vicierea sau tulburarea funcției de relaționare între sine și ceilalți, ca rezultat al unor ratări traumatizante, a dorinței de a stabili reacții afective cu părinții, frații sau cu alții;
- suprastimularea oedipiană, prin subordonarea principiului realității cu cel al plăcerii, cu orice preț. Impulsurile plăcerii erotice din stadiile primare -€“ plăcere interzisă de tată, respectiv de mamă, provoacă o reacție de tipul exacerbării impulsiunii plăcerii care duce la depășirea legilor morale prin violență si căutarea perversă a satisfacției agresive;
- contactul infantil cu violența și moartea, care sta la baza excitației precoce a pulsiunii morții.
Pulsiunea morții este o pulsiune a cărei satisfacție totală și definitivă comportă dispariția a ceea ce constituie sursa de nevoie și risc de suferință, ea vizând deci dispariția, distrugerea fizică. De aici natura comportamentului psihopatic exprimat prin violență, sadism, ură, automutilare, autopedepsire, sinucidere.

12. Agresivitatea în familie – Conflictul conjugal
Uniunea partenerilor este centrată mai mult pe relația sexual-afectivă decât pe interese materiale, accentul punându-se deci pe cuplu, nu pe familie, ceea ce reclamă realizarea plăcerii predominant erotice și nu a fericirii conjugale. Din nefericire, toate aceste schimbări și sigur multe altele sunt generatoare de conflicte cu descărcări agresive și de violență, care rămân în afara anchetelor sociale.
Formele agresivității intrafamiliale sunt nu numai numeroase, dar și foarte diferite, corespunzătoare diversificării situațiilor familiale înseși. Foarte multă vreme s-a pus accentul pe copiii maltratați. În ultimele decenii, un loc important îl ocupă femeile bătute sau maltratate. Aceste două forme de agresiune sunt extrem de periculoase pentru mărirea tensiunilor sociale și pentru proliferarea agresivității. Apar cu mare frecvență comportamentele agresive cu manifestări de brutalizare fizică, sexuală, morală, între frați, surori, adolescenți și bătrâni.
Conflictul conjugal este definit ca o patologie de cuplu, determinată de problematica legăturilor complexe conjugale în condițiile societății contemporane.
Este o patologie de relație, deci rezultă din ciocnirea a doi parteneri, intensitatea reacției însă diferă după capacitatea de rezistență a fiecăruia; patologia căsătoriei, ca și a altor conduite umane, este determinată și de procese inconștiente.
Femeia maltratată - femeia ocupă un loc special în cadrul victimelor agresivității bărbatului, datorită, în primul rând, inferiorității sale fizice, ea insa suportă și tendința inconștientă a bărbatului de posesiune exclusivă și totală, asupra căreia el își poate manifesta o sumedenie de drepturi și interdicții, de multe ori chiar umilitoare.
Emanciparea femeii în societatea contemporană a acționat în special asupra statutului social, dar prin aceasta a perturbat și mai mult statutul sau afectiv și moral.
Fenomenul a început să se manifeste prin câteva simptome în relațiile cuplului, mărirea agresivității femeii, prin opoziții și atac brutal împotriva bărbatului, dezangajarea femeii de la funcțiile educaționale, cu repercusiuni agresive asupra cuplului și interpretarea eronată a independenței femeii, care a generat libertinajul sexual.
Comportamentul parental violent - unul dintre scopurile fundamentale, naturale și socio-morale ale familiei este acela de a garanta integritatea dezvoltării ființei biologice și a personalității copilului. Perturbarea prin conflicte majore a acestui univers familial caracterizat prin dragoste și protecție, transformă copilul în victimă, și-i zdruncină atât echilibrul neuropsihic cât și bazele psihomorale ale personalității.
Interpretând acest fenomen reiese că întreținerea celei mai mari încărcături agresive în societate își are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei.
Copiii devin în primul rând niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuropsihoafective care vor pune în circulație atât la adolescență dar mai ales la maturitate, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive.
Agresiunea prin abandon - percepția din afară a comportamentului de abaon poate rămâne de cele mai multe ori la nivelul de compătimire atât a copilului, cât și a părintelui. Într-adevăr amândoi sunt victime. Dar, actul de amandonare a unui copil a€“ mai ales de către mamă, este un act de mare agresivitate, de un tip special: agresivitatea prin demisie. Acest act implică întotdeauna depășirea pragului dintre normal și patologic.
Abandonul intervenit prin introducerea copilului într-o instituție specializată, înainte de un an, are asupra acestuia următoarele consecințe: prezintă un comportament inert, apatic, fără dorință de comunicare, trist, cu o mare întârziere în dezvoltarea limbajului și psihomotricitatii, starea sa fizică este precară cu o mare sensibilitate la maladiile intercurente, cu mare întârziere în mers, cu gesturi autoagresive, indiferență, inactivitate, cu risc ridicat de adoptare a unui comportament agresiv precum și a unei personalități dizarmonice.
Divorțul, adulterul și concubinajul, infancticidul, toate acestea duc la o dezvoltare anormală a copilului, acesta din urmă fiind supus multor agresivități directe sau indirecte, cu efecte de moment sau de lungă durată, care provoacă traumatisme psihoafective dar și fizice. De pe urma acestora, copilul este mult mai probabil de a avea un comportament anormal, anti-social, și de cele mai multe ori agresiv, impulsiv și respingător.







Bibliografie
1. Eibl-Eibesfeldt Ireanus, Agresivitatea umană", Editura Trei, 1995.
2. Lane Brian, Gregg Wilfred, Enciclopedia ucigașilor in serie de la A la Z", Editura RAO, București, 1996.
3. Lorenz Konrad, Așa-zisul rău – Despre istoria naturală a agresiunii", Editura Humanitas, București, 1998.
4. Murphy Tim, Hoff Oberlin Loriann, Agresivitatea pasivă", Editura Trei, București, 2007.
5. Păunescu Constantin, Agresivitatea și condiția umană", Editura Tehnică, București, 1994.