COMPETIŢIA SPORTIVĂ MIJLOC DE SOCIALIZARE A ELEVILOR

COMPETIŢIA SPORTIVĂ MIJLOC DE SOCIALIZARE A ELEVILOR

PROF. SOPA IOAN SABIN ŞCOALA GIMNAZIALĂ “EUGEN BARBU” PROF. CHIŢU TRAIAN ŞCOALA GIMNAZIALĂ “SFÂNTUL NICOLAE” PROF. ŢUREA ŞTEFAN ŞCOALA GIMNAZIALĂ “PETRE ISPIRESCU” Cuvinte cheie: competiţia sportivă, socializare, comunicare, cooperare. Introducere Activităţile motrice sunt considerate cadrul perfect în formarea tinerelor generaţii, fiind apreciate ca un factor de socializare cu o importanţă din ce în ce mai crescută în societatea modernă. Atât dezvoltarea biologică, cât şi trăsăturile psihice, modelate de procesul socializării contribuie la formarea continuă pe măsura însumării şi exercitării a noi roluri sociale şi asimilării de noi experienţe. Activităţile motrice, fie ele organizate, lecţia de educaţie fizică şi sport sau antrenamentul sportiv, fie de timp liber sau competiţional, au la acest nivel de vârstă un puternic caracter ludic, urmărindu-se atât dezvoltarea deprinderilor motrice şi aptitudinilor fizice cât mai ales celor psiho-sociale. Dorinţa de apartenenţă şi de recunoaştere este cea care îl determină pe copil să-şi modeleze mereu sistemul de comunicare şi modul de relaţionare. Iată ce constată Cârstea G. (1981) despre caracterul socializator al sportului „relaţiile create în cercurile participanţilor la diverse întreceri sînt neobişnuit de durabile şi exercită un rol însemnat în formarea microstructurii sociale” sau „sportul este un bun prilej de relevare a propriei personalităţi în contactul liber cu ceilalţi, el îi apropie pe participanţi la aceste jocuri, generează legături colegiale, atitudini şi moduri de comportament”. Prin intermediul jocului şi al competiţiei sportive, copilul poate căpăta încredere în sine şi poate să încerce noi formule de relaţionare în aşa fel încât să-şi pună în valoare potenţialul şi calităţile. Obiective Obiectivul principal al prezentului studiu urmăreşte evidenţierea importanţei activităţilor motrice, în special celor competiţional sportive, în socializarea elevilor, dezvoltarea spiritului

combativ dar şi de fair-play, inter-relaţionarea în grup, comunicarea şi întrajutorarea, cât mai ales dezvoltarea ideii de apartenţă socială şi spirit de echipă. Metode de cercetare utilizate În prezentul studiu am folosit ca şi metode de cercetare documentarea ştiinţifică prin studiul literaturii de specialitate şi metoda observaţiei. Ipoteza cercetării Pornind de la constatarea că grupurile de elevi care participă la competiţii sportive, activităţi motrice dar şi acţiuni sportive în care elevii se întâlnesc, concurează în limitele fair-playului, îşi povestesc experienţele, există posibilitatea dezvoltării de noi prietenii, socializării, deprinderii noţiunilor de grup şi apartenenţă la grup şi dezvoltare a spiritului de echipă, activitatea sportivă este mai eficientă, cercetarea îşi propune să studieze aceste relaţii sociale pe care competiţiile sportive le dezvoltă. Eşantionul cercetării Eşantionul cercetării a fost format din 120 de elevi componenţi ai echipelor reprezentative de fotbal, baschet, tenis de masă, şah, atletism ale Şcolilor Gimnaziale „Eugen Barbu” nr. 173, „Sfântul Nicolae” nr. 175, „Petre Ispirescu” nr. 171, reprezentate prin profesorii Sopa Ioan Sabin, Chiţu Traian şi Ţurea Ştefan. Elevii celor trei şcoli au fost evaluaţi prin metoda observaţiei la competiţiile sportive din cadrul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar (la disciplinele fotbal, baschet, tenis de masă, şah, atletism), Cupa Sectorului 1, Kinder Sport, Cupa CSM Bucureşti, Cupa Şcolii Gimnaziale „Sfântul Nicolae” la fotbal şi tenis de masă, alte activităţi desfăşurate la care au participat cele trei şcoli. Desfăşurarea experimentului Teoria învăţării sociale a demonstrat ca socializarea se face cel mai bine in mediul sportului. În opinia specialiştilor, practicarea activităţilor fizice sau a sportului influenţează personalitatea tinerilor şi creează efecte pozitive asupra corpului şi asupra minţii. Aşa cum afirmă autorii Gavriluţă C. şi Gavriluţă N. (2005) „sportul cultivă spiritul de echipă şi sporeşte încrederea în sine. Fără îndoială, cel mai mare câştig al socializării în sport este acela că dezvoltă în noi ideea de apartenenţă socială şi spiritul de echipă”. Şerban M., - „Jocul sportiv ca dimensiune a socializării în sport”, analizează influenţa socializării în jocurile sportive afirmând că „sportul este prin excelenţă psiho-social, care include

relaţii multiple între indivizi, cu trăirile, sentimentele, atitudinile, în ultimă instanţă comportamentul manifestat în mediul specific (parteneri, adversari, suporteri etc.) cât şi cel nespecific, legat de viaţa curentă” sau „jocul reflectă existenţa socială, de dobândire a cunoştinţelor prin acţiunea motrică şi mentală, acestea reproduc relaţiile sociale prin reguli scrise şi nescrise, între cooperare şi necooperare, orientate spre rezolvarea unor probleme şi depăşirea lor prin acţiune.” „jocul sportiv are conotaţie psiho-socială, cu comportamente individuale, ca: motivaţiile, concepţiile, atitudinile, convingerile, opiniile, comportamentele, mentalităţile, tradiţiile, stările de spirit şi sentimentele, ca şi cu cele structurate colectiv, ca: organizarea conştientă, raporturi şi sarcini intragrup, realitatea şi obiectivele comune, structurile de conducere etc.” Prin intermediul jocului şi al competiţiei sportive, copilul poate căpăta încredere în sine şi poate să încerce noi formule de relaţionare în aşa fel încât să-şi pună în valoare potenţialul şi calităţile, să lege prietenii şi să-şi cunoască mai bine colegii. Epuran M.,(1998) - „Aspecte ale socializării în activitatea sportivă”, defineşte socializare astfel: „socializarea are două sensuri, pe care putem să le denumim individual şi de grup. Primul este definit ca (citându-l pe Vlăsceanu L.) „procesul psihosiocial de transmitere-asmilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării adaptării şi integrării sociale a unei persoane”. Cel de al doilea sens priveşte (citându-l pe Vlăsceanu L.) „extinderea numărului de agenţi individuali care exercită controlul sau participă direct la dezvoltarea unui sistem, subsistem sau sector de activitate”. „Sportivul, ca individ uman, este caracterizat ca fiinţă bio-psiho-socială, realizarea sa deplină neputându-se manifesta în afara determinantelor socioculturale, determinante care pot fi optimizate într-o societate bine echilibrată.” „La rândul său performanţa este şi ea determinată de factorii socioculturali care ajută componentele aptitudinale şi atitudinale ale individului să se manifeste maximizat, în condiţiile unei pregătiri ştiinţifice”. Sportul de echipă este folositor în educarea multor abilităţi la tinerii copii. Prima dintre aceste abilităţi este spiritul competiţional. În societatea zilelor noastre, suntem înconjuraţi peste tot de competiţie. Adulţii se confruntă cu competiţia atunci când aplică sau păstrează un loc de muncă, pe când copii se confruntă cu competiţia atunci când vine vorba de rezultatele la şcoală şi în sport. Participarea la sporturi de echipă competitive de la vârste fragede oferă copiilor oportunitatea să înţeleagă aspectele sănătoase ale competiţiei într-un mediu prietenos. A fost

descoperit că elevii de toate vârstele care participă la sporturi de echipă fac faţă mai bine concurenţei în alte domenii din viaţa lor. (Yan & McCullagh, 2004). Experţii în dezvoltarea copiilor afirmă că tinerii devin interesaţi în jocurile de echipă şi în a face parte dintr-o echipă în jurul vârstei de 5-8 ani. (Nonis. K, 2005). Unii cercetători specializaţi în educaţia timpurie, cred că dacă copii învaţă importanţa cooperării cu colegii la vârste fragede, vor fi, din punct de vedere social, mult mai pregătiţi pentru grădiniţă sau şcoală. (Nonis, 2005). Cu toate acestea, adulţii trebuie să pună accent pe faptul că, în cadrul jocurilor de echipă, noţiunea de cooperare este mai importantă decât competiţia. Adulţii nu trebuie să arate favoritism tinerilor copii bazat pe abilităţile lor demonstrate în sport (LandersPotts & Grant, 1999). Motivaţia copiilor (mai ales băieţilor) de a participa la sporturi de echipă porneşte de la accentul pe care îl are competiţia în copilăria timpurie, mai apoi la sfârşitul ciclului primar, axându-se pe cooperare şi relaţii de prietenie. (Stern, Bradley, Prince, & Stroh, 1990). Astfel este important să ajutăm copii să înţeleagă, să dezvolte şi să aprecieze spiritul de cooperare promovat de sportul de echipă. Atât socializarea cât şi individualizarea sunt procese esenţilale şi fundamentale pentru dezvoltarea umană. Davitz, J., (1978). Socilalizarea după cum remarca Piaget (1981) – este un proces progresiv… „Există un proces de socilalizare care este progresiv şi nu regresiv, în aşa fel încât în pofida aparenţelor, individualitatea copilului de 7 ani şi mai mare, deşi tinde spre autonomie este mai sociabilizată decât eul copilului mic.” Sportul şi beneficiile fizice Beneficiile fizice ale participării la activităţii sportive sunt cele mai relevante. Adesea copii petrec prea mult timp în faţa televizorului sau jucându-se jocuri pe calculator. Dar practicarea sportului de echipă oferă oportunitatea copiilor de a exersa şi de a le menţine forma fizică şi sănătatea. Sporturile de echipă, de asemenea, ajută copii să-şi menţină bunăstarea fizică. Copii care sunt implicaţi activ în sport se pot descrie ca fiind într-o stare bună de sănătate faţă de cei care nu participă în sporturi de echipă. (Piko & Keresztes, 2006). Există puţine cercetări asupra riscului de accidentare a tinerilor copii care participă la sporturi de echipă. (Spinks & McClure, 2007). De asemenea, tinerii activi cu o constituţie atletică sunt mult mai probabil să fie conştienţi din punct de vedere al nutriţiei sănătoase şi alegerea alimentelor sănătoase decât copii care nu sunt implicaţi activ în activităţi sportive. (Pyle, McQuivery, Brassington & Steiner, 2003).

Beneficiile sociale ale sportului În timp ce importanţa beneficiilor pe care le aduce sportul din punct de vedere al sănătăţii sunt de necontestat, beneficiile sociale ar putea reprezenta ceea ce atrage copiii spre sport. Dat fiind faptul că pot să petreacă mai mult timp cu prietenii în afara şcolii este mai important pentru copil decât faptul că sunt activi din punct de vedere fizic. Abilităţile folositoare vieţii deprinse prin interacţiunea socială în cadrul activităţilor sportive pot fi extraordinare (Harrison & Naraya, 2003). Prin interacţiunea socială în cadrul sporturilor de echipă tinerii deprind: colaborarea cu colegii, rezolvarea conflictelor şi comunicarea eficientă cu colegii lor. Participarea la activităţile sportive poate ajuta copilul în dezvoltarea abilităţilor sociale de care va beneficia de-a lungul vieţii. Ei vor învăţa să interacţioneze nu numai cu alţi copii de vârsta lor, dar şi cu indivizi mai în vârstă cum ar fi antrenorii şi arbitrii din diferite sporturi. Copii deprind abilităţi de lideri, team-building şi comunicare care le va folosi atât în şcoală, cât şi în viitorul lor şi în relaţiile personale. Timpul a validat efectele pozitive ale activităţilor fizice şi sportului asupra conceptului de sine, autoaprecierii, anxietăţii, depresiei, tensunii şi stresului, încrederii de sine, energiei, dispoziţiei, eficienţei şi stării de bine. Sportul şi activităţile fizice contribuie la socializarea oamenilor şi, îndeosebi, a tinerilor, în condiţiile în care există o bună dirijare. Se spune că socializarea în sport nu poate fi promovată decât atunci când sunt puse în evidenţă calităţi morale. Atitudinile, deprinderile şi regulile asimilate în activitatea sportivă pot fi transferate în orice altă sferă socială şi pot fi adaptate la specificul oricărei alte instituţii sociale. Educaţia fizică şi sportul promovează atât respectarea valorilor morale în spiritul olimpic, cât şi valori esenţiale ale vieţii în colectivitate, favorizând integrarea în grup şi societate, capacitatea de comunicare (Turcu D.M., Todor R., 2010). În cercetarea de faţă am folosit metoda observaţiei care este una dintre metodele cel mai des utilizată în cercetările de tip psihosocial, relativ uşor de organizat şi aplicat, poate fi rapid adaptată şi folosită în cele mai diverse situaţii din analiza evoluţiei grupurilor, putând fi folosită în forme variate, în dependenţă nu numai de obiectivul investigaţiei, dar şi de natura grupului. Prin această metodă putem urmării şi consemna manifestările de comportament în diferite situaţii sociale individual sau psihosocial interacţional, ca şi analiza particularităţilor psihologice ale întregului grup sau ale unui anumit individ.

În prezentul studiu am fost preocupat de surprinderea unor aspecte şi fenomene ce caracterizează grupurile sociale ale echipelor de elevi în diferite momente de activitate: competiţii sportive, lecţia de educaţie fizică, activităţi sportive, activităţi extraşcolare, antrenamente sportive etc. Observaţia combinată cu discuţii diverse cu aceste grupuri de elevi ne-au ajutat să obţinem informaţii cu privire la relaţiile afective existente în aceste grupuri de elevi, comunicarea între elevi, luarea deciziilor în grup, soluţionarea diferitelor conflicte care privesc grupul, gradul de socializare. Principalul obiectiv al experimentului a fost cunoaşterea diferitelor aspecte ale procesului de interacţiune din cadrul grupurilor cercetate şi modul în care competiţiile sportive precum şi activităţile motrice dezvoltă la elevii de ciclu gimnazial nivelul sociabilităţii, gradul de dezvoltare al relaţiilor inter-umane precum şi nivelul comunicării dintre aceştia. Pe parcursul desfăşurării observaţiei, care a coincis cu perioada competiţiilor, am observat că elevii au dezvoltat o emulaţie în jurul acestor evenimente, motivaţia pentru activităţile sportive fie lecţia de educaţie fizică, antrenamentul sportiv sau pregătirea pentru concurs, a crescut considerabil, copii fiind entuziasmaţi atât de posibilitatea participării şi premierii cât mai ales a oportunităţii de a concura cu alte şcoli, de a cunoaşte şi de a-şi „măsura forţele” în limitele sportivităţii şi al fair-playului. Totodată posibilitatea de a participa la competiţii în afara şcolii şi pe diferite arene sau baze sportive a stârnit interesul şi curiozitatea, mulţi dintre ei dorind să iasă din „cotidianul propriei şcoli” şi să cunoască noi elevi, să relaţioneze, comunice şi socializeze cu aceştia. Prin metoda observaţiei am putut analiza sentimentele, trăirile, cât mai ales comportamentul diferit faţă de cel prezent la lecţiile de sport din orarul şcolii, am putut observa în timpul competiţiilor sportive o mai bună mobilizare şi coeziune a grupului mult superioară, elevii arătând mai multă implicare, disciplină şi dorinţă de afirmare. De asemenea adiacent ludicului şi combativităţii întrecerilor am putut observa şi dezvolta un anumit respect pentru activitatea sportivă, pentru toţi participanţii la competiţie (profesori, arbitrii, adversari, spectatori), elevii arătând că îşi respectă cu adevărat adversarii îi admiră pe cei mai buni şi îşi doresc să-i cunoască şi să înveţe de la ei astfel încât să performeze la fel de bine. Prieteniile legate în timpul competiţiilor, conversaţiile şi spiritul de adversitate au creat legături strânse între cele trei şcoli, elevii dorind să participe la cât mai multe astfel de întreceri

astfel încât să socializeze şi de ce nu să demonstreze priceperea la multitudinea de sporturi şi competiţii puse la dispoziţie de profesorii organizatori. Concluzii Sportul poate oferi numeroase oportunităţi pentru copii şi tineri de dezvoltate socială, emoţională şi mai ales fizică. În plus, aceste activităţi permit tinerilor să înveţe şi să se dezvolte într-un mediu competitiv. Participarea la sporturi de echipă poate fi un extraordinar mijloc de a ajuta la dezoltarea copiilor în viaţa de zi cu zi şi în viitor. Din observaţiile făcute am tras concluzia că relaţiile afective din colectivele de elevi converg spre idea că aceste competiţii sportive le sporesc motivaţia pentru participarea la acest tip de întreceri cât şi la orele de Educaţie fizică şi sport, antrenament sportiv sau pregătire pentru concursuri, atât din dorinţa de a obţine performanţă şi premii la competiţiile sportive cât şi de a cunoaşte noi elevi cu aceleaşi preocupări cu care să socializeze, de la care să înveţe lucruri noi sau cu care să concureze. Fiind grup mic relaţiile dintre elevi sunt totuşi variate. Ei se influenţează reciproc, acţionează unul asupra celuilalt, cooperează sau se ajută. Dar nu în totalitate şi nu totdeauna. Sunt elevi care datorită comportamentului în grup sunt marginalizaţi, izolaţi, răutăcioşi cu colegii la începutul acţiunii, care spre final au fost acceptaţi şi solicitaţi chiar la luarea unor decizii. Acestor elevi leam dat în cadrul jocurilor sarcini de conducere a jocului, responsabilităţi ce i-au reabilitat în faţa colegilor. Conducerea activităţii echipei nu are un caracter individual, ci unul colectiv în luarea deciziilor. Am urmărit manifestări şi reacţii ale grupurilor de elevi care rezultă din interacţiunea membrilor săi şi influenţele exercitate de diferiţi elevi asupra colectivului. Astfel am observat că jocurile de echipă oferă copiilor şi tineretului în general multe oportunităţi de a se dezvolta atât fizic şi social, cât şi emoţional. În plus, activităţile fizice desfăşurate împreună cu alţi copii le permite acestora să dezvolte aptitudinile sociale prin interacţiunea cu ceilalţi colegi. Sportul, indiferent dacă practicat în echipă sau individual, este o activitate extraordinară pentru copii oferind o varietate de beneficii pe lângă activitatea fizică. Participarea la activităţile sportive poate contribui la crearea imaginii de sine şi încrederii în sine, poate motiva copilul să exceleze academic şi poate dezvolta abilităţi sociale.

Mulţumiri Această lucrare este elaborată şi publicată sub auspiciile Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română ca parte din proiectul co-finanţat de Uniunea Europeană prin Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 în cadrul proiectului Pluri şi interdisciplinaritate în programe doctorale şi postdoctorale Cod Proiect POSDRU/159/1.5/S/141086

Bibliografie 1. CÂRSTEA, G., (1981) – „Sociologia sportului”, Institutul de Educaţie fizică şi sport, Bucureşti, pag. 21; 2. CUELVA A., PĂTRU A., (2000) – Sociologia sportului (culegere de lecţii), Ed. EX PONTO, Constanţa; 3. EPURAN, M. (2005) – Metodologia cercetării activităţilor corporale, Editura Fest, Bucureşti; 4. FLOREA, A., (1998) - „Importanţa activităţii extraclasă şi extraşcolară din domeniul Educaţiei fizice şcolare”, ANEFS, Ştiinţa sportului, V, Nr. 13, pg 35; 5. GAVRILUŢĂ, C., GAVRILUŢĂ, N., (2005) - „Sociologia sportului”, Ed. Polirom, Iaşi; 6. GOLU, P., (1988) – Fenomene şi procese psihosociale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc; 7. ION, S., (2005) - „Introducere în sociologia educaţiei fizice şi sportului”, Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov; 8. MIŢĂ, B., MICLESCU, L., DUMITRU, C., (2002) - Sport, socializare şi practică în societatea românească contemporană”, în Ştiinţa sportului, nr. 31. 4, pag. 31; 9. MUREŞAN, A., (2005), - Cunoaşterea şi conducerea grupurilor sociale. Aplicaţii în activitatea sportivă, Ed. Accent, Cluj Napoca; 10. NECULAU, A., (1996) - Psihologie socială – aspecte contemporane, Polirom, Iaşi; 11. ORŢĂNESCU, D., ORŢĂNESCU, C., (2007) - „Elemente psiho-sociale în activitatea sportivă”, Editura Universitaria, Craiova; 12. ŞERBAN, M., (1998) - „Jocul sportiv ca dimensiune a socializării în sport”, ANEFS, Ştiinţa sportului, V 1998, Nr. 13, pag 19;